România a plătit aproape un miliard de euro la bugetul Uniunii Europene pentru deșeurile de ambalaje din plastic nereciclate, în perioada 1 ianuarie 2021 – 1 octombrie 2025, arată o analiză Deloitte România, bazată pe datele Ministerului Finanțelor.
Conform sursei citate, contribuțiile achitate de România au fost de 568,44 milioane lei în 2021, 967,52 milioane lei în 2022, 1,077 miliarde lei în 2023 și 1,32 miliarde lei în 2024.
‘În perioada 1 ianuarie – 1 octombrie 2025, suma indicată este de 1.125.859.520 lei. Însumate, aceste valori ajung la 5.055.420.257 lei, adică aproape 1 miliard de euro’, se arată în analiza semnată de Adrian Teampău, director Taxe de mediu și Economie circulară, și Anca Andrei-Cimbru, manager Taxe de mediu și Economie circulară, Deloitte România.
Autorii analizei evidențiază dimensiunea problemei sistemului de colectare și reciclare subliniind că fiecare kilogram de ambalaj din plastic care rămâne nereciclat influențează baza de calcul a contribuției naționale și, implicit, presiunea exercitată asupra bugetului public.
Începând cu 1 ianuarie 2021, statele membre plătesc o resursă proprie calculată pe baza cantității de deșeuri de ambalaje din plastic nereciclate, prin aplicarea unei cote uniforme de 0,80 euro/kg, cu mecanisme de ajustare prevăzute pentru anumite state membre.
Potrivit datelor Eurostat publicate recent, în 2024, în Uniunea Europeană au fost generate, în medie, 35,9 kg de deșeuri de ambalaje din plastic pe locuitor, dintre care doar 15,3 kg au fost reciclate. Diferența este de 20,6 kg pe locuitor, iar rata medie de reciclare a ajuns la 42,4%.
În ceea ce privește colectarea separată, autorii analizei subliniază că accesul la aceasta trebuie să fie real și constant.
‘În primul rând, accesul la colectarea separată trebuie să fie real și constant. Existența formală a unei pubele sau a unui sac galben nu este suficientă dacă deșeurile sunt ridicate neregulat, fracțiile sunt amestecate ulterior sau cetățenii nu primesc instrucțiuni clare privind ambalajele acceptate’, se arată în analiză.
Un alt aspect menționat este verificarea traseului materialului de la generator până la instalația de reciclare.
‘În al doilea rând, traseul materialului trebuie verificat de la generator până la instalația de reciclare. Datele privind cantitățile colectate, sortate, respinse și reciclate trebuie să fie coerente și verificabile. Fără această trasabilitate, raportarea poate arăta activitate fără a demonstra însă rezultatul final: transformarea deșeului în materie primă secundară’, precizează autorii.
Totodată, analiza subliniază necesitatea utilizării unor indicatori compatibili și comparabili de către actorii implicați în gestionarea deșeurilor.
‘În al treilea rând, producătorii, organizațiile care implementează răspunderea extinsă a producătorului, autoritățile locale, operatorii de salubritate, sortatorii și reciclatorii trebuie să lucreze pe indicatori compatibili și comparabili. Cantitatea introdusă pe piață, cantitatea colectată și cantitatea efectiv reciclată nu sunt noțiuni interschimbabile, iar diferențele trebuie explicate și documentate’, se mai arată în material.
În ceea ce privește companiile care introduc pe piață produse ambalate, autorii menționează că reducerea greutății ambalajelor, eliminarea componentelor dificil de separat, utilizarea formatelor compatibile cu infrastructura de sortare și creșterea conținutului reciclat pot reduce riscurile și îmbunătăți circularitatea, însă deciziile trebuie fundamentate pe date tehnice și pe cerințele aplicabile fiecărui ambalaj.
În paralel, companiile au nevoie de evidențe detaliate privind materialul, greutatea, formatul, destinația și canalul de comercializare ale ambalajelor, informații necesare atât pentru îndeplinirea obligațiilor actuale privind răspunderea extinsă a producătorului, cât și pentru pregătirea aplicării noilor cerințe europene privind ambalajele și deșeurile de ambalaje.
Autorii analizei precizează că plata contribuției către bugetul Uniunii Europene nu înlocuiește investițiile în colectare, sortare și reciclare.
‘Contribuția bazată pe plasticul nereciclat nu este, în sine, un substitut pentru investițiile în colectare, sortare și reciclare. Plata către bugetul UE nu construiește automat infrastructură locală și nu rezolvă lipsa de trasabilitate. De aceea, obiectivul public trebuie să fie reducerea bazei care generează contribuția: mai puține ambalaje inutile, o colectare separată mai bună și o cantitate mai mare de plastic efectiv reciclat’, se arată în analiză.
Astfel, cele aproape un miliard de euro aferente perioadei 1 ianuarie 2021 – 1 octombrie 2025 oferă o măsură clară a costului inacțiunii, susțin autorii materialului.
