”Deși dificultățile menționate pot fi depășite prin colaborare și efort concertat, competiția dintre țări și blocuri economice/ideologice care a devenit tot mai intensă, necesită resurse mai ample, iar accentul pe reziliență și competitivitate devine tot mai important.
Această nouă realitate valabilă în oricare dintre cele circa 200 de țări de pe glob, este percepută diferit în funcție de particularități locale. Pentru România, din cauza amplasării geografice în proximitatea războiului dintre Rusia și Ucraina și totodată la granița blocului geopolitic și economic al Uniunii Europene, ca și pentru alte țări în situație similară, efortul și resursele necesare pentru a asigura stabilitatea și soliditatea sistemelor (economice, sociale, politice, de securitate etc), raportate la dimensiunile țării (suprafață, populație, economie) sunt mai mari.
În același timp, deși țara noastră a înregistrat progrese uriașe de la aderarea sa la Uniunea Europeană, creșterea economică a fost în unele perioade însoțită și de dezechilibre care, cu precădere în ultimii ani, pe fondul crizelor cunoscute, s-au accentuat și necesită o abordare urgentă.
Nivelurile persistent ridicate ale deficitului de cont curent și deficitului fiscal (cele două fiind strâns legate), se numără printre principalele preocupări în momentul actual în ceea ce privește sustenabilitatea economiei Românești. Cel puțin în cazul deficitului de cont curent, nivelurile productivității și competitivității exercită o influență semnificativă.
Pentru aceste motive, reaccelerarea dinamicii ascendente a productivității și îmbunătățirea celorlalte elemente care concură la îmbunătățirea competitivității se numără printre condițiile necesare pentru revenirea la un ritm mai alert de creștere economică sustenabilă.
Altminteri, așa cum o demonstrează inclusiv evoluțiile din ultimii ani, majorarea veniturilor din muncă decuplată de dinamica economiei și productivității conduce la mai multe importuri, deficite gemene greu de corectat, extinderea datoriei publice și creșterea dobânzilor aferente acesteia.
În teoria economică, conceptul de productivitate este abordat din multiple perspective. O importanță deosebită este acordată studierii productivității fiecărui factor de producție în parte (ex. munca, capitalul), dar și a câștigurilor de productivitate rezultând din elemente a căror influență este dificil de cuantificat, respectiv progresul tehnologic, creșterea eficienței, combinarea optimă a factorilor de producție, îmbunătățirea climatului organizațional și instituțional (organizare, guvernanță, legislație, politici), nivelul de pregătire a salariaților, factori exogeni favorabili (condiții de mediu și stabilitate geo-politică) etc.
O perspectivă de a aborda productivitatea este să privim la progresul tehnologic prin asociere cu noțiunea de productivitate totală a factorilor, cunoscută și sub denumirea de reziduu Solow, după numele celui care l-a introdus și pentru care a luat Premiul Nobel. Acest concept măsoară efectele pe care eficiența în procesul de producție îl are asupra evoluției PIB. Progresul tehnologic poate surveni pe baza mai multor factori, precum modificări în compoziția forței de muncă, proceduri și guvernanță mai adecvate, capital uman, cercetare și inovație, alocarea resurselor în economie, specializarea în anumite arii etc. După cum reiese din această descriere, în funcție de natura factorilor menționați, productivitatea totală a factorilor poate fi descompusă în funcție de contribuția factorului muncă, respectiv a factorului capital. Efectele progresului tehnologic pot avea un grad ridicat de persistență sau pot fi chiar permanente, însă pot avea și efecte care se resimt doar la frecvența ciclului economic. Altfel spus, unele evoluții ale progresului tehnologic sunt responsabile pentru tendințele pe termen lung observate în economie, în timp ce altele influențează evoluțiile ciclice. În cazul țărilor din Europa Centrală și de Est, aderarea la Uniunea Europeană a adus transformări ireversibile pentru economii și productivitate. Totodată, raportul Draghi de creștere a competitivității UE pe plan internațional prevede unele măsuri care de facto determină efecte de creștere a progresului tehnologic, în special în zone care să influențeze tendințele pe termen lung din economie, adică o creștere economică sustenabilă.
Așadar, factorii care influențează productivitatea sunt numeroși, iar pentru a acționa asupra celor mai mulți dintre aceștia este nevoie de finanțare, deopotrivă publică și privată, dar și de alocarea eficientă a fondurilor.
Analiza datelor privind productivitatea totală a factorilor (TFP) obținute din baza de date AMECO a Direcției Generale pentru Afaceri Economice și Financiare a Comisiei Europene arată că România a avut într-adevăr, pe termen mediu, una dintre cele mai accelerate dinamici comparativ cu țările din zonă. De exemplu, cifrele estimate pentru 2024 indică pe ansamblul ultimilor 10 ani o creștere a productivității totale a factorilor de circa 19,5% în România, 18,1% în Polonia, 12,1% în Cehia și 10,2% în Ungaria. Aceleași estimări arată însă, în cazul României (dar și al Ungariei), că productivitatea totală a factorilor și-a întrerupt tendința de creștere în ultimii doi ani (2023 și 2024) și că această situație s-ar putea prelungi în 2025 și 2026 pe fondul unor șocuri suprapuse (empiric se poate observa faptul că șocurile puternice resimțite după izbucnirea crizei financiare din 2008-2009 au determinat o inversare temporară a trendului productivității totale a factorilor).
Interacțiunea dintre productivitate și finanțele publice devine evidentă mai ales în perioadele de volatilitate economică. Un avans lent al productivității are efect nefavorabil asupra creșterii economice sustenabile, limitând baza de impozitare și îngreunând capacitatea guvernului de a gestiona adecvat deficitul bugetar. În același timp, perioadele de creștere economică mai lentă sunt adesea însoțite de presiuni mai mari asupra cheltuielilor publice, situație firească ce rezultă din nevoia justificată a autorităților de a finanța programe sociale menite să sprijine comunitățile vulnerabile.
Dinamica productivității la nivel național poate fi afectată de blocaje structurale precum o infrastructură inadecvată, rămâneri în urmă ale proceselor de digitalizare a activității, capacitate limitată de inovare tehnologică în cadrul firmelor autohtone și niveluri de calificare a forței de muncă inegale sau necorelate cu cerințele de moment sau de viitor ale pieței.
Pentru a aborda aceste probleme, politicile economice trebuie să acorde în egală măsură prioritate dezvoltării capitalului uman dar și investițiilor.
Productivitatea reprezintă un element cheie pentru dezvoltarea economică sustenabilă și reprezintă un obiectiv fundamental pentru economiile emergente în curs de tranziție către stadiul de economii avansate. Într-o perspectivă mai largă, atât din punct de vedere al factorilor determinanți, cât și a evoluției în timp, productivitatea poate privită ca valoare adăugată sau producție realizată pe un anumit număr de ore muncite. Acest raport dat de valoarea adăugată pe unitatea de timp oferă o imagine detaliată despre cât de productivă este o economie pe termen lung. Privind însă pe un orizont scurt de timp, informația furnizată de raportul menționat anterior cu privire la evoluția productivității poate fi însă viciată de anumiți factori ce influențează elementele raportului.
Factorii la care se face referire anterior pot varia în funcție de faza ciclului economic și financiar, expansiune sau contracție, respectiv în funcție de gradul de dezvoltare al economiei. De exemplu, odată cu dezvoltarea economiei sau în faze de expansiune a ciclului economic, oamenii pot prefera să reducă eforturile alocate către muncă, în detrimentul unui venit adițional. Sau, în condițiile aceluiași scenariu, oamenii pot deveni selectivi cu activitățile pe care le prestează, unele dintre ele fiind preluate de cetățeni care doresc să se integreze și care acceptă să primească salarii mai mici, fenomen tot mai vizibil în economiile avansate din vestul Europei. Pe de altă parte, o creștere subită a costurilor vieții, precum a fost episodul asociat puseului inflaționist din 2023 ca urmare a războiului din Ucraina, poate aduce decizii de creștere a numărului de ore muncite, în contextul în care angajații doresc să-și mențină sau să-și îmbunătățească standardul de viață. De altfel, evoluția numărului de ore muncite în funcție de evoluția economică a născut o serie de dezbateri intense purtate de economiști de top cu influențe remarcabile asupra gândirii economice, precum Finn Kydland, Edward Prescott, Jordi Galí, Michael Woodford, Larry Christiano sau Gita Gopinath printre alții.
Unele studii de specialitate subliniază faptul că progresul tehnologic este unul din principalii factori ce explică diferențele între țări cu privire la dezvoltarea economică, fiind totodată și un factor determinant pentru evoluția creșterii economice. Altfel spus, progresul tehnologic reprezintă un multiplicator neutral, ce contribuie pozitiv la creșterea reală a PIB atunci când cei doi factori de producție din economie, munca și capitalul, nu semnalează schimbări, de aici și conceptul de reziduu.
În cazul țării noastre, pe un orizont mai larg de timp, cuprins între 1996 și 2023, legătura dintre rata de creștere a progresului tehnologic (sau rata de creștere a productivității totale a factorilor) și creșterea economică este una puternică, corelația fiind una de peste 80% (pe baza coeficientului standard de corelație Pearson).
Aderarea la Uniunea Europeană a întărit această legătură, astfel că, pentru orizontul 2007-2023, corelația între evoluția progresului tehnologic și cea a ratei de creștere economică este de peste 90% (de asemenea, pe baza coeficientului standard de corelație Pearson). Derularea unor analize specifice (pe baza unor regresii pe cuantile) subliniază faptul că evoluția progresului tehnologic are efecte asimetrice asupra creșterii economice de-a lungul fazelor ciclurilor economice, având un impact semnificativ mai ridicat în cazul fazelor de creștere ridicată a economiei, decât în fazele de contracție severă. Totodată, calculele realizate pe baza unui model de tip Real Business Cycle, (RBC), pentru o economie emergentă mică, deschisă și cu potențiale vulnerabilități la șocuri externe subliniază că o creștere a progresului tehnologic asociat muncii cu efecte permanente a avut un rol important pentru evoluția ratei de creștere a economiei românești în perioada analizată.
O altă perspectivă în sensul celor investigate anterior este să privim direct la cauzalitatea existentă între rata de creștere a productivității (TFP) și creșterea PIB. Mai exact, este analizat modul în care un impuls pozitiv asupra ratei de creștere a productivității (determinat de un șoc tehnologic neanticipat) impactează creșterea economică. În acest sens a fost folosit un model structural de vectori auto-regresivi, SVAR, iar răspunsurile celor două variabile la un șoc tehnologic au fost obținute utilizând restricții contemporane conform cărora șocurile non-tehnologice asupra creșterii economice nu afectează pe termen scurt productivitatea totală a factorilor. Această abordare este inspirată de viziunea lui Galí (1999), de separare a șocurilor tehnologice de cele non-tehnologice într-un model SVAR, fiind totodată în linie cu viziunea modelelor de tip Real Business Cycle, conform cărora progresul tehnologic este pe deplin exogen pe termen scurt. În figura de mai sus observăm faptul că, după un impact inițial de 2,91 puncte procentuale, răspunsul cumulat al ratei de creștere a productivității este de 4,43 puncte procentuale pe un orizont de zece ani. Pe de altă parte, rata de creștere a PIB arată un răspuns inițial de 2,51 puncte procentuale, în timp ce răspunsul cumulat pe orizontul investigat este de 4,24 puncte procentuale. După cum menționam mai devreme, în literatura și practica de specialitate, progresul tehnologic poate fi perceput drept un multiplicator neutral. În cazul de față, pe baza rezultatelor prezentate putem afirma că un impuls pozitiv asupra ratei de creștere a productivității se transmite inițial într-o proporție de 86% asupra evoluției ratei de creștere economică, iar efectul cumulat pe un orizont de timp de zece ani ajunge până la o proporție de 96%. Această abordare a fost inspirată de viziunea lui Blanchard și Perotti (2002), de calculare a multiplicatorilor fiscali într-un model SVAR.
Cadrul de politici trebuie să continue să favorizeze canalizarea investițiilor publice și private preponderent către sectoarele economiei generatoare de bunuri și servicii tranzacționabile ce pot produce mai multă valoare adăugată.
Totodată, trebuie să menținem preocuparea față de domeniul educației și cercetării, cu accent pe consolidarea legăturilor dintre aceste domenii și actorii economici (atât din domeniul public, cât și privat), și să consolidăm un mediu de funcționare a start-up-urilor care să încurajeze activitățile în domenii inovatoare. Mai ales în contextul actual, este crucial să compensăm efectele restrictive asupra mediului de afaceri determinate de unele modificări ale condițiilor fiscale prin îmbunătățirea condițiilor generale de desfășurare a afacerilor: simplificări normative, aplicarea practicilor europene și internaționale de proporționalitate în reglementare și control, reducerea birocrației și digitalizarea interacțiunii cu publicul a administrației centrale și locale, consolidarea eticii și competenței personalului din serviciile publice etc. Inclusiv alocarea de resurse considerabile către investițiile publice ar trebui să fie însoțită de un cadru de guvernanță publică și de reglementare transparent, suplu și predictibil, care să faciliteze menținerea unui mediu de afaceri favorabil pentru investițiile private.
Investițiile în resursa umană și în capital necesită finanțare adecvată și la costuri suportabile. Din această perspectivă, unul dintre avantajele strategice de care România încă dispune este capacitatea de a accesa în 2025 și anii următori un volum semnificativ de fonduri europene.
În timp ce Cadrul Financiar Multianual al UE (CFM) rămâne o sursă consistentă de finanțare pentru proiectele de dezvoltare, România și toate celelalte state membre beneficiază și de instrumente suplimentare, precum Planul național de redresare și reziliență – o parte a Facilității mai ample de redresare și reziliență a UE. Acesta oferă un flux de finanțare substanțial, care ar trebui să fie valorificat în mod activ.
Într-o conjunctură în care finanțarea privată poate fi mai restrânsă din cauza turbulențelor economice și geo-politice globale și regionale, accesarea resurselor de finanțare ieftină puse la dispoziție de UE poate oferi un impuls esențial, asigurând că țara nu pierde timp crucial în realizarea reformelor necesare și nu rămâne în urmă în raport cu competitorii săi din plan internațional în privința adaptării la noile tendințe și tehnologii.
Prin atragerea și utilizarea eficientă a resurselor puse la dispoziție de Uniunea Europeană în condiții mult mai bune decât cele accesibile pe piețele financiare internaționale, România poate finanța o bună parte din inițiativele necesare pentru recuperarea ritmului de creștere a productivității și pentru extinderea ofertei interne de bunuri și servicii competitive, facilitând reducerea deficitelor gemene și ameliorarea ritmului raportului dintre datorie și PIB.
Recenta pandemie de COVID-19 a reprezentat cea mai importantă provocare pentru economiile lumii de la Marea Criză Financiară din 2008-2009 și până în prezent. Spre deosebire însă de alte crize financiare și recesiuni economice observate în istorie, ce au fost provocate de obicei de dezechilibre interne, recenta criză pandemică a dictat într-o manieră exogenă evoluția sectorului economic real și a celui financiar. Restricțiile de mobilitate fără precedent, precum și incertitudinea legată de situația sanitară au afectat semnificativ reziliența agenților economici, precum și eforturile de redresare ale acestora față de impactul șocului inițial.
În tot acest context turbulent și cu un grad ridicat de incertitudine, la nivel european a fost adoptat pachetul de redresare economică Next Generation EU. Chiar dacă acest pachet istoric a fost lansat pe fondul crizei pandemice, Next Generation EU a fost gândit și proiectat pentru a crește reziliența economiilor europene față de potențiale șocuri adverse, precum și pentru a crea condiții favorabile pentru o creștere economică sănătoasă. Programul Next Generation EU, în valoare de peste 700 miliarde de euro (cu o anvelopă maximă de 806,9 miliarde de euro), constă în granturi și împrumuturi ce vor putea fi accesate pe perioada 2021-2026 de către economiile europene în baza Planurilor de Redresare și Reziliență (PNRR).
Programul Next Generation EU este proiectat să contribuie la o creștere durabilă a economiilor europene prin orientarea de investiții către piloni de bază precum transformarea digitală, tranziția către o economie verde, creștere economică incluzivă, dezvoltarea infrastructurii de transport, coeziune socială și teritorială sau creșterea educației și a calității serviciilor în domeniul sănătății.
Pentru a atinge aceste obiective, în cazul României sunt alocate în prezent 28,5 miliarde de euro, dintre care 13,6 miliarde de euro reprezintă granturi, iar restul de 14,9 miliarde de euro sunt împrumuturi. Împrumuturile pe care România le poate accesa prin PNRR au costuri semnificativ mai reduse față de cele aferente împrumuturilor din piețele financiare. Pentru a atrage întreaga sumă alocată prin PNRR, România ar urma să depună opt cereri de plată. Până în prezent, țara noastră a depus trei cereri de plată și a primit aproximativ 9,4 miliarde de euro.
Fondurile atrase de România prin PNRR au efecte pozitive asupra creșterii economice, asupra PIB potențial, a situației balanței de plăți și, nu în ultimul rând, asupra situației fiscal-bugetare.
Un studiu recent realizat la nivelul Comisiei Europene subliniază faptul că implementarea până în 2026 a investițiilor aferente alocărilor prin PNRR ar putea conduce la o creștere suplimentară a economiei românești de circa 3,51%. Această estimare a Comisiei Europene se referă la impactul direct al investițiilor asupra creșterii economice. Însă dacă se iau în calcul și efectele indirecte sau efectele de runda a doua, impactul asupra creșterii economice crește de la 3,51 % la 3,75 %.
În afara impactului pe termen scurt menționat anterior, investițiile din PNRR ar putea avea efecte pozitive și asupra perspectivelor economice pe termen lung, prin creșterea PIB potențial. Astfel, investiții fără precedent în domenii precum infrastructura de transport sau energie, unde economia țării noastre înregistrează importante deficiențe structurale, ar putea conduce la o creștere a capacității generale de producție.
De exemplu, autostrada Moldovei (A7) reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură de după 1989. Importanța infrastructurii de transport pentru dezvoltarea unei economii este general acceptată, iar printre economiști se spune că acolo unde începe autostrada, începe și bunăstarea. Autostrada Moldovei va conecta estul țării cu tronsoane europene și zone dezvoltate economic din vestul Europei, iar asta ar putea crește interesul unor investitori străini sau locali pentru deschiderea unor puncte de lucru sau extinderea afacerilor în Moldova, la fel cum observăm că este cazul unor zone din vestul țării precum Cluj, Oradea sau Timișoara.
Canalizarea mai multor investiții către partea de est a țării ar putea dezvolta semnificativ afacerile din județe precum Vaslui sau Botoșani, care sunt de altfel cele mai sărace din România, conform indicatorului PIB/capita (sursa datelor: Comisia Națională de Strategie și Prognoză). Totodată, aceste județe au printre cele mai mari rate ale șomajului din România, conform INS. Nu în ultimul rând, ele sunt caracterizate de o rată ridicată de emigrare a forței de lucru către economiile dezvoltate din vestul Europei. Punând la un loc toate aceste mențiuni, efectele implicite ar fi de reducere a șomajului, de creștere a veniturilor și a nivelului de trai, de reducere a cheltuielilor publice cu ajutoarele de stat, precum și conturarea unor noi stimulente pentru românii din străinătate care vor să se întoarcă acasă și să fructifice experiența acumulată în occident.
Să nu uităm că o parte importantă a grant-urilor primite prin PNRR finanțează obiective de investiții publice extrem de necesare. În absența finanțărilor de la Uniune, am fi fost nevoiți fie să întârziem (oare cât?) realizarea acestor obiective critice, fie să ne împrumutăm mai mult și să plătim dobânzi mai mari decât o facem deja. Din această perspectivă a efectului favorabil al PNRR asupra gradului nostru de îndatorare publică, este important să luăm în calcul efectele pozitive ale investițiilor astfel finanțate asupra creșterii economice, respectiv asupra percepției față de riscul suveran. Cu privire la cel de-al doilea aspect, rapoartele agențiilor internaționale de rating și ale băncilor de investiții subliniază rolul pozitiv al atragerii fondurilor din PNRR și al implementării proiectelor aferente pentru îmbunătățirea percepției față de riscul suveran, reducerea primelor de risc pentru obligațiunile emise de România și implicit a costului datoriei. Acesta se realizează pe două canale: i) ca urmare a semnalului că există o bună guvernanță capabilă de implementare a unor reforme sustenabile și ii) pe fondul efectului de detensionare a echilibrelor macroeconomice. De aceea, un grad ridicat de absorbție a fondurilor europene exercită multiple efecte de reducere a presiunii pe datoria publică.
Nu este niciun secret că pentru o economie robustă este necesar ca multe variabile și corelațiile dintre ele să fie menținute la niveluri adecvate. Productivitatea joacă un rol esențial în ameliorarea situației macroeconomice, fiind un factor determinant pentru creșterea economică sustenabilă și competitivitatea externă. Investițiile în creșterea productivității sunt esențiale, iar finanțarea acestora prin programe europene reprezintă o oportunitate pe care trebuie să o valorificăm cât mai bine. Totodată, parafrazându-l pe Peter Drucker, eficiența înseamnă a face mai bine ceea ce se face deja, iar în acest sens simplificarea normelor, reducerea birocrației și digitalizarea sunt pași cruciali pentru a susține potențialul investițiilor, asigurând un mediu atractiv, competitiv și prosper pentru muncă și afaceri.”, a scris el.
Referințe:
1. Blanchard, O. J. & R. Perotti (2002). An Empirical Characterization of the Dynamic Effects of Changes in Government Spending and Taxes on Output. Quarterly Journal of Economics, 117, pp. 1329-1368.
2. Drucker, P. (2012). Management, p.44. Routledge
3. Galí, J. (1999). Technology, Employment, and the Business Cycle: Do Technology Shocks Explain Aggregate Fluctuations. American Economic Review, 89(1), pp.249-271.
