Octombrie așterne frunze arămii pe străzile din Sfântu Gheorghe. Orașul își vede liniștit de viață: cafenele, mașini, rețele de socializare, vitrine pline, reclame la spa, bănci și vacanțe în străinătate. Lucruri normale, nu-i așa? Dar, dacă tocmai ai ieșit din Muzeul Comunismului, deschis recent la Sfântu Gheorghe, parcă simți altfel aerul ‘capitalist’ și gustul libertății.
Muzeul Comunismului ‘Steaua Roșie’, inaugurat oficial săptămâna aceasta, a fost amenajat în magazia de tutun a fostei Fabrici de țigarete din municipiu, în care, înainte de 1989, lucrau câteva sute de muncitori. Până în anul 1932 aici se făceau trabucuri, după care s-a trecut la fabricarea țigaretelor.
Fabrica a fost privatizată după 1989 și a avut soarta multor altora: a fost închisă și a stat cu lacătul pe poartă timp de aproape zece ani, până când Primăria a cumpărat-o cu scopul de a reabilita ansamblul de clădiri și de a le da o altă destinație. În una dintre ele va fi cândva un Centru interactiv de știință și divertisment, ceva ultramodern, spun autoritățile locale, cu planetariu, simulator de zbor și laboratoare pentru experimente, dar și expoziții interactive, teatru, muzică și altele.
‘Ne-am luat rația de libertate’ e mesajul care te întâmpină imediat ce intri în muzeul construit cu aproape 12 milioane de euro din fonduri europene, un mesaj care a făcut ‘carieră’ în zorii democrației. Lângă el, un graffiti în limba maghiară: ‘Jo reggelt, szabadsag!’ (‘Bună dimineața, libertate!’- n.r.)
Au trecut aproape patru decenii de atunci, mai exact 37 de ani de democrație, pe care fiecare a înțeles-o așa cum a putut.
Cobori în subsol, ușa de fier se închide în urma ta și rămâi înmărmurit: vuietul avioanelor și exploziile bombelor umplu încăperea, în timp ce clădirile proiectate în imaginile de pe pereți se prăbușesc.
Lași în urmă ruinele celui de-al Doilea Război Mondial și, înainte să te dezmeticești, te trezești în fața unui vagon pregătit să te ducă în Gulagul sovietic. Treci pe lângă garduri de sârmă ghimpată, hărți cu închisori și lagăre de muncă, iar dacă intri într-o baracă din lemn, poți simți pe propria-ți piele frigul cumplit al Siberiei.
Da, e ‘scenografie muzeală’, dar nu poți să nu te gândești la nopțile amare ale celor deportați, duși departe de casele lor, fără să știe când sau dacă se vor întoarce. Nopți în care somnul nu putea șterge nici foamea, nici spaima, iar singura alinare era gândul că, acasă, cei dragi îi așteaptă, le rostesc numele și le mai păstrează locul la masă.
E doar o secvență din ceea au trăit mulți dintre cei rămași în spatele Cortinei de Fier după ce Europa s-a împărțit, iar la orizont a apărut ‘Răsăritul Roșu’. Așa se numește, de altfel, expoziția amenajată în subsolul Muzeului Comunismului din Sfântu Gheorghe.
După ce ajungi la primul etaj, atmosfera se schimbă: intri în etapa denumită ‘Drapelul Roșu’, în care socialismul de stat le promitea oamenilor o lume nouă, dreaptă, fără exploatare și bunăstare colectivă.
Ești înconjurat de portretele tovarășilor și conducătorilor ‘prea iubiți’, de la Stalin până la Gheorghe Gheorghiu-Dej și, bineînțeles, de Securitate, care așa cum scrie pe unul dintre pereți ‘Este inima partidului, care bate, bate, bate…’
Gândești cu capul tău și mai ai și curaj să vorbești în gura mare? Mare greșeală, pentru că după alți câțiva pași făcuți prin muzeu ajungi în fața unui complet de judecată, care te va găsi vinovat de orice și îți va pecetlui soarta, indiferent de răspunsurile pe care le alegi de pe ecranul tactil. Unora li se va părea un joc amuzant, dar în realitate nu a fost deloc așa.
Dacă nu primești o ‘sentință’ care să te arunce în temnița din subsol, mai urci un etaj și ajungi în ‘Epoca de Aur’, care reconstituie universul cotidian al României conduse de Nicolae Ceaușescu. Un comunism cu un chip bine cunoscut multora dintre noi: fabrici și uzine, parade grandioase, televizoare alb-negru, macrameuri, nelipsitul pește din sticlă, pick-up-uri și discuri de vinil, vederi de pe Litoral… Dar și galantare goale, cozi de zeci de oameni care așteptau ore în șir să se ‘bage ceva la Alimentara’, pâine pe cartelă, propagandă, producții record, mașini care circulau alternativ, în funcție de numărul de înmatriculare și câte altele.
Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, își amintește că avea 14 ani când a început Revoluția din Decembrie 1989 și spune că, dacă regimul ceaușist nu ar fi căzut atunci, cu siguranță ar fi avut și el soarta altor disidenți.
‘Mi-am petrecut o bună parte din copilărie stând la cozi. Stăteam la coadă pentru pâine, pentru lapte, pentru carne, pentru hârtie igienică, stăteam la coadă pentru orice. Apoi, pe măsură ce creșteam, începeam să înțelegem că lipsurile nu se rezumau la alimente. Lipseau atât de multe alte lucruri. Lipseau adevărul și dreptatea, libertatea de a gândi și de a vorbi, posibilitatea de a decide liber asupra propriei vieți. Cunoscându-mă pe mine însumi, mă tem că, mai devreme sau mai târziu, aș fi intrat în conflict cu puterea. Pentru că mi-ar fi fost greu să accept ca alții să-mi spună ce am voie să gândesc, ce am voie să spun și cum trebuie să trăiesc. Iar pentru cei ca mine, drumul era deja bine cunoscut: închisoarea, munca forțată la Canal sau, eventual, fuga din țară, dacă reușeai. Puțini reușeau (…) Aș putea spune că glonțul mi-a trecut pe lângă ureche, am scăpat. Apoi a venit Revoluția: bucurie, descătușare, libertate. Dictatorul a murit, dictatura s-a prăbușit’, a spus primarul Antal Arpad.
Acesta este de părere că ‘fantoma lui Ceaușescu bântuie și astăzi societatea românească’ și că ‘reflexele dictatoriale’ nu au dispărut odată cu prăbușirea comunismului, făcându-se simțite în Parlament, în sălile de judecată, în mass-media și în alte domenii ale vieții publice, pe scurt ‘oriunde puterea ajunge să creadă că își poate permite orice’.
Antal Arpad a mai spus că acest muzeu a fost creat nu doar ‘pentru a ne aminti trecutul, ci și pentru a ne apăra viitorul’, dorindu-se a fi, în același timp, un omagiu adus episcopului romano-catolic Marton Aron, episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, Elisabetei Rizea, lui Liviu Babeș, muncitorilor care au participat la revolta de la Brașov, dar și tuturor celorlalți martiri persecutați pe nedrept, întemnițați și umiliți, care și-au păstrat demnitatea, nu au acceptat compromisul, au avut curajul să spună ‘nu’.
‘A crescut o generație care nu are amintiri dureroase, experiențe traumatizante sau cicatrici lăsate de comunism. Și de aceea am creat acest muzeu: pentru ca fiecare tânăr care-i trece pragul să înțeleagă ce înseamnă să trăiești fără libertate. Să-și amintească în fiecare zi că democrația, cu toate defectele, slăbiciunile și imperfecțiunile ei, este incomparabil mai bună decât comunismul, nazismul, fascismul, legionarismul sau orice alt regim opresiv. Avem nevoie de acest muzeu pentru a ne aminti că nu este suficient să cucerim libertatea, fiecare generație trebuie să o și apere’, a mai spus acesta.
Așa a fost ‘Epoca de Aur’: delațiune, cenzură, întuneric, frică… Și totuși, unora le trezește nostalgii: ‘era mai bine înainte’, ‘eram tineri’, ‘aveai casă, serviciu, repartiție’.
La ultimul etaj al muzeului se află o cofetărie și o terasă în aer liber de unde se vede aproape tot orașul, cu prim-plan pe blocurile cu zece etaje ‘construite de Ceaușescu’ în Cartierul Simeria, și, zâmbind, te revezi în ultima zi de școală, cu o limonadă, un Cico sau cu un Brifcor pe masă și-o Amandină, Savarină sau Profiterol.
După orele petrecute în muzeu, printre imagini, obiecte și mărturii, ieșirea în aer liber vine aproape ca o eliberare și, instinctiv, tragi adânc aer în piept.
Pe înserat regăsești orașul așa cum l-ai lăsat: străzi liniștite, tineri îndrăgostiți, lumini, reclame, toamnă, democrație… Dar, mintea ta derulează în continuare alte secvențe, desprinse, parcă, dintr-un film vechi dat ‘pe repede-înainte’: dosare, carceră, interogatorii, un aparat de ‘filaj’ mascat într-un pachet de țigări, discuri de vinil, ‘Cutezătorii’, Timișoara, un tricolor găurit, ‘Ne-am luat rația de libertate’… ‘Libertate! Ce lux capitalist!’
