Copiii au plecat la muncă în străinătate sau în orașele țării și părinții au rămas acasă, astfel că generațiile nu mai locuiesc împreună, iar timpul pentru îngrijire este tot mai limitat pe când nevoile unei populații care îmbătrânește devin tot mai complexe.
În Dolj, căminele publice și private și unitățile medico-sociale preiau o parte din responsabilitățile care reveneau familiei. Dar ce se întâmplă cu cei care încă se pot gospodări singuri și nu știu cine îi va ajuta atunci când nu vor mai putea?
Tanti Maria are 75 de ani și locuiește singură în comuna Leu din județul Dolj. În jurul casei au mai rămas puțini vecini. Copiii sunt plecați la muncă în orașe, iar ea își duce mai departe viața în gospodăria în care este obișnuită să trăiască. Deocamdată, este sănătoasă, se poate îngriji singură, își poate face treburile și nu depinde de ajutorul permanent al altcuiva.
Nu știe însă ce se va întâmpla dacă, într-o zi, nu va mai putea. ‘Cum va da Dumnezeu! Să mă țină pe picioare până în ultimul moment. Doamne, să nu-mi iei picioarele până nu-mi iei zilele!’, spune femeia. În câteva cuvinte, ea exprimă una dintre cele mai mari temeri ale bătrâneții trăite în singurătate: nu neapărat moartea, ci pierderea capacității de a se îngriji și gospodări singură.
Atât timp cât poate merge, își poate continua viața în propria casă. Atât timp cât este sănătoasă, distanța față de copii nu reprezintă o problemă imposibil de gestionat. Nu este, deocamdată, o persoană dependentă de îngrijire. Nici povestea ei nu poate fi redusă la abandon: copiii sunt plecați la muncă, dar simplul fapt că nu locuiesc alături de mamă nu spune deocamdată nimic despre relația dintre ei. Situația femeii arată însă o vulnerabilitate care poate rămâne invizibilă ani întregi. Independența sa este susținută în primul rând de propria sănătate. În jurul ei, rețeaua de sprijin imediat e restrânsă.
Aceasta este una dintre schimbările importante ale satului contemporan: părinții continuă să trăiască în gospodăriile lor, în timp ce copiii își construiesc viața în altă parte. Cât timp bătrânii sunt sănătoși, separarea generațiilor poate funcționa fără dificultăți majore. Când apare boala, aceeași distanță poate deveni dramatică sau chiar tragică. În Dolj, această transformare începe să fie vizibilă și în instituțiile de îngrijire: în căminele pentru persoane vârstnice, în unitățile medico-sociale, în listele de așteptare și în dificultățile familiilor care încearcă să organizeze îngrijirea părinților.
Potrivit Recensământului Populației și Locuințelor din 2021, județul Dolj avea 599.442 de locuitori, cu 61.102 mai puțini decât în 2011, o scădere de 9,3%. În același interval, vârsta medie a populației a crescut de la 41,8 ani la 43,2 ani, iar indicele de îmbătrânire demografică l-a depășit pe cel la nivel național. Aceste cifre descriu două procese care se suprapun: reducerea populației și creșterea ponderii generațiilor vârstnice. Dar îmbătrânirea nu este numai o problemă de structură demografică. Ea devine și o problemă a modului în care este organizată viața cotidiană.
Cine pregătește masa pentru o persoană care nu mai poate sta în picioare? Cine administrează tratamentul la ore fixe? Cine o ajută să se deplaseze? În trecut, o parte dintre aceste sarcini puteau fi îndeplinite în gospodăria comună sau prin sprijinul rudelor care locuiau aproape. Astăzi, pentru multe familii, îngrijirea trebuie organizată între locuințe și localități diferite. Potrivit datelor Ministerului Muncii, în județ funcționează 15 cămine pentru persoane vârstnice, dintre care trei publice și 12 private, cu o capacitate totală de 1.146 de locuri. Dintre acestea, 469 sunt în sistemul public și 677 în cel privat. Sectorul privat reprezintă astfel 80% din numărul căminelor și aproximativ 59% din locurile disponibile în această categorie de servicii. Separat de căminele pentru persoane vârstnice, în Dolj funcționează și șapte unități medico-sociale, destinate persoanelor cu nevoi medicale și sociale care nu se pot gospodări singure. Aceste instituții au un regim diferit și nu trebuie confundate cu serviciile rezidențiale pentru vârstnici. Dincolo de capacitățile înscrise în evidențele administrative, interviurile realizate în patru instituții arată că realitatea îngrijirii este mult mai complicată decât simplul număr de paturi.
***
Liliana Ghincea, directoarea Unității Medico-Sociale Melinești, afirmă că migrația internațională nu explică singură creșterea nevoii de îngrijire. ‘Nu știu dacă neapărat migrația, ci timpurile’, spune ea. Ghincea descrie situația întâlnită în familiile din județ: ‘Sunt mulți copii plecați la oraș cu părinții rămași în mediul rural și nu au timpul necesar de a se ocupa de dânșii.’ Observația este esențială pentru înțelegerea fenomenului. Nu numai plecarea peste graniță contează, ci și migrația internă, schimbarea locuirii și organizarea muncii. Un copil poate trăi la câteva zeci de kilometri de părintele său, poate păstra o relație apropiată cu acesta și totuși să nu poată fi prezent zilnic pentru îngrijire. În sociologia familiei, solidaritatea intergenerațională are mai multe dimensiuni: apropierea afectivă, contactul dintre membrii familiei, sprijinul financiar și ajutorul concret. Aceste dimensiuni nu coincid întotdeauna. Un copil își poate iubi părintele, îl poate suna și îl poate susține financiar, fără să poată fi prezent atunci când acesta trebuie să își ia tratamentul, să se spele sau să se ridice din pat. Distanța nu anulează neapărat solidaritatea familială. Dar îi schimbă posibilitățile practice.
Aceeași transformare este observată de Tudor Cristian, directorul Unității Medico-Sociale Sadova. El vorbește atât despre copiii plecați în străinătate, cât și despre cei care au rămas în România, dar lucrează și nu locuiesc împreună cu părinții. În asemenea situații, familia poate să nu dispună de timpul necesar pentru îngrijirea medicală și pentru sprijinul psihic al persoanei vârstnice. Apare fenomenul deficitului de grijă intrafamilială. Directorul atrage atenția și asupra diminuării contactului social zilnic. ‘E vorba de acea socializare în familie care nu mai există, în momentul în care bătrânii stau singuri, nu mai este acea socializare și atunci preferă să vină către noi.’
În mediul rural, pierderea autonomiei poate fi legată de activități aparent simple. La Unitatea Medico-Socială Melinești, Liliana Ghincea spune că solicitările de internare sunt numeroase în sezonul rece. Explicația este legată de condițiile de locuire din satele Doljului.
‘În mediul rural încă se face focul în sobe și atunci dânșii nu mai sunt apți să se gospodărească, să-și pună lemne, să-și care, să-și facă focul’. Această realitate poate fi analizată prin conceptul de ‘ageing in place’ — posibilitatea de a îmbătrâni în propria locuință și în comunitatea familiară. Rămânerea acasă este adesea o dorință puternică, dar ea depinde de mai mult decât de voința persoanei vârstnice. Contează starea de sănătate, caracteristicile locuinței, accesul la servicii și existența unei rețele de sprijin.
La Melinești, potrivit directoarei, unitatea are 35 de paturi, toate ocupate la momentul actual. Beneficiarii sunt în general persoane vârstnice cu afecțiuni cronice, care au nevoie de supraveghere și îngrijire medicală. Internările pot avea durate diferite: unele persoane rămân câteva săptămâni sau luni, altele perioade mai lungi. Există și situații în care beneficiarii petrec sezonul rece în unitate, apoi se întorc în propriile locuințe. Așadar, internarea nu înseamnă întotdeauna desprinderea definitivă de casă. Uneori, instituția preia temporar sarcini pe care familia nu le poate asigura într-o anumită perioadă. În același timp, directoarea subliniază că beneficiarii nu trebuie considerați automat abandonați. Unii sunt vizitați frecvent de copii și de alte rude, iar familiile continuă să fie implicate în îngrijirea lor.
Vali Giurcă, directorul Căminului pentru persoane vârstnice din Craiova, cel mai mare cămin public din România, cu o capacitate de 320 de locuri, spune că numeroși beneficiari au copii stabiliți peste hotare. Întrebat dacă întâlnește frecvent asemenea situații, răspunde: ‘Da, foarte mulți.’ Directorul atrage însă atenția că unii dintre acești copii continuă să participe la îngrijirea părinților. Ei pot contribui la plata serviciilor, pot trimite bani, pot păstra legătura și pot reveni în țară pentru vizite. Această formă de organizare a relațiilor este descrisă în sociologie prin conceptul de familie transnațională: membrii familiei locuiesc în țări diferite, dar continuă să mențină legături afective și economice. În asemenea familii, sprijinul financiar poate compensa parțial absența fizică. Nu poate însă înlocui toate activitățile de îngrijire.
La Sadova, Tudor Cristian descrie și situații în care legăturile familiale s-au slăbit considerabil. Potrivit directorului, există beneficiari ai căror copii sunt plecați în străinătate și nu mai păstrează contactul sau nu mai oferă sprijin. În unele cazuri, autoritățile locale sunt cele care solicită intervenția unității medico-sociale. El estimează că aproximativ 60-65% dintre beneficiarii centrului sunt vizitați de familie, în timp ce pentru ceilalți contactul este mult mai redus sau lipsește. Directorul folosește termenul de ‘abandon’ pentru o parte dintre aceste situații. Există copii care continuă să își susțină părinții de la distanță. Există familii care păstrează legătura, dar nu pot oferi îngrijire directă. Și există persoane vârstnice ale căror relații familiale sunt foarte slabe sau absente.
La Unitatea Medico-Socială Sadova, presiunea asupra serviciilor este vizibilă în cifrele prezentate de director. Instituția are 32 de paturi, ocupate integral, iar pe lista de așteptare se află aproximativ 20 de persoane. Solicitările sunt analizate în funcție de criteriile de admitere și de gravitatea nevoilor. Mulți beneficiari au venituri reduse și afecțiuni cronice care nu le mai permit să se gospodărească singuri. Directorul explică faptul că problema nu este doar financiară. Unele persoane au nevoie de tratament administrat de mai multe ori pe zi, la ore fixe, de alimentație adaptată și de ajutor pentru activitățile cotidiene. Aceste nevoi presupun continuitate, iar o vizită ocazională a unui membru al familiei nu este suficientă.
Un alt aspect distinge situația descrisă la Sadova de cea de la Melinești. ‘În 90% din cazuri internarea e cam definitivă până la deces’, estimează Tudor Cristian. Dacă la Melinești există și internări temporare, inclusiv pe timpul iernii, la Sadova directorul vorbește despre o îngrijire care, în majoritatea cazurilor, continuă până la sfârșitul vieții. Este o diferență importantă. Instituții din aceeași categorie pot răspunde unor nevoi distincte, în funcție de starea beneficiarilor și de posibilitățile acestora de a reveni acasă. La Sadova, centrul ajunge să preia nu doar sarcini medicale, ci și organizarea vieții cotidiene: alimentație, igienă, supraveghere și sprijin pentru persoane care nu mai pot locui independent. În termeni sociologici, este vorba despre transferul unor responsabilități de îngrijire din gospodărie către instituțiile publice.
***
Nu toate familiile așteaptă până când îngrijirea devine imposibilă. În urmă cu trei ani, o familie a decis să își interneze tatăl diagnosticat cu Alzheimer într-un cămin privat. Alegerea a fost făcută înainte ca starea lui să se deterioreze sever. Bărbatul a acceptat ca cineva să se ocupe de starea lui de sănătate. Trei ani mai târziu, boala a progresat. Potrivit relatării copilului adult, tatăl nu își mai recunoaște acum membrii familiei. Povestea aduce în prim-plan o dimensiune dificilă a îngrijirii: conflictul dintre dorința părintelui de a rămâne acasă și responsabilitatea pe care familia simte că o are pentru siguranța lui.
Locuința nu este doar un spațiu fizic. Ea înseamnă familiaritate, continuitate și control asupra propriei vieți. Mutarea într-o instituție poate fi resimțită ca o pierdere a autonomiei, chiar și atunci când familia urmărește să asigure îngrijire adecvată.
Experiența familiei care a apelat devreme la un cămin privat contrastează cu observațiile Denisei Avram, responsabilă de îngrijire la un căminul pentru persoane vârstnice al Fundației Creștine Ethos. Aceasta spune că mulți dintre beneficiarii instituției ajung aici cu afecțiuni grave, atunci când familia nu mai poate asigura îngrijirea acasă. Potrivit reprezentantei centrului, dintre cei aproximativ 25 de beneficiari, numai în jur de cinci au un grad de autonomie care le permite să participe mai ușor la conversații și activități. Ceilalți au nevoi de îngrijire complexe, asociate bolilor cronice, mobilității reduse sau tulburărilor cognitive. Denise Avram consideră că unele familii amână prea mult solicitarea ajutorului specializat. Ea descrie inclusiv situații în care rudele descoperă că o persoană vârstnică a căzut în casă și nu a putut primi ajutor timp de mai multe zile.
În opinia sa, amânarea are legătură și cu imaginea negativă pe care căminele continuă să o aibă pentru o parte a populației. ‘Nu duc eu părintele la cămin’, reproduce ea una dintre reacțiile aparținătorilor. Aici apare o tensiune între două realități. Pe de o parte, în societatea românească persistă norma morală potrivit căreia copiii trebuie să își îngrijească părinții. Pe de altă parte, îngrijirea unei persoane cu dependență severă presupune timp, efort fizic, competențe și uneori supraveghere medicală continuă. Familia poate continua să considere că trebuie să rezolve singură problema, chiar și atunci când posibilitățile sale reale au devenit insuficiente. Astfel, decizia apelării la o instituție poate fi amânată până când apare o criză. Aceasta este o observație din experiența respectivului cămin privat, care ridică o întrebare importantă: ce soluții există între îngrijirea exclusiv în familie și internarea permanentă? Serviciile de îngrijire la domiciliu, centrele de zi, sprijinul comunitar și adaptarea locuinței pot permite, în anumite situații, păstrarea autonomiei pentru mai mult timp. Problema nu este dacă fiecare vârstnic ar trebui să ajungă într-un cămin, ci dacă familia are acces la sprijin înainte ca îngrijirea să devină o urgență.
***
Transformarea îngrijirii într-un serviciu organizat aduce în prim-plan costurile. La Căminul pentru persoane vârstnice din Craiova, Vali Giurcă menționează o contribuție lunară de aproximativ 2.500 de lei. Potrivit directorului, costul total ajunge la aproximativ 3.900 de lei pe lună pentru fiecare beneficiar, diferența fiind suportată de administrația locală.
La unitățile medico-sociale Melinești și Sadova, directorii spun că beneficiarii contribuie cu jumătate din pensie, chiar dacă aceasta este la nivelul venitului minim garantat de circa 1200 de lei. La Sadova, Tudor Cristian estimează cheltuieli directe de aproximativ 100-150 de lei pe zi pentru fiecare persoană, fără a include masa de 27 lei/zi și toate costurile de funcționare și investițiile. Instituția beneficiază de finanțare publică, inclusiv prin Consiliul Județean Dolj, iar întreținerea și reabilitarea clădirilor presupun cheltuieli suplimentare asigurate din fonduri de la județ.
La căminul Fundației Creștine Ethos, Denise Avram indică un tarif lunar care pornește de la aproximativ 5.500 de lei și crește în funcție de gradul de îngrijire cu câte 500 lei pentru fiecare grad. Reprezentanta căminului spune că sumele plătite de familii nu acoperă integral cheltuielile, instituția beneficiind de sprijin financiar din partea fundației din Elveția. Aceste sume nu sunt direct comparabile, deoarece instituțiile au regimuri diferite de finanțare și oferă servicii diferite. Dar ele arată cât de importantă devine situația economică a familiei. Pentru o persoană cu pensie redusă, accesul la un serviciu public poate fi esențial. Pentru o familie care apelează la îngrijire privată, costurile lunare pot reprezenta un efort financiar considerabil, mai ales dacă îngrijirea durează ani întregi.
În spatele fiecărui loc dintr-un cămin se află și o nevoie de personal. Îngrijirea presupune administrarea tratamentului, igienă, alimentație, mobilizare, supraveghere și comunicare cu persoane care pot avea boli cronice sau tulburări cognitive. La căminul public din Craiova, Vali Giurcă spune că instituția are aproximativ 132 de angajați, față de 158 de posturi prevăzute, deficitul fiind influențat și de sistarea angajărilor în instituțiile publice. La căminul privat, lipsa personalului și costurile asociate împiedică extinderea activității la întreaga capacitate. La Sadova, Tudor Cristian vorbește despre dificultăți de recrutare și despre constrângerile legislative privind ocuparea posturilor, deși afirmă că instituția a beneficiat de fondurile necesare funcționării curente din partea Consiliului Județean Dolj.
În sociologie, activitățile de acest tip sunt analizate ca muncă de îngrijire: o muncă indispensabilă, care susține viața persoanelor dependente și care nu poate fi înlocuită doar prin infrastructură. Pe măsură ce familiile pot oferi mai puțină îngrijire directă, crește importanța îngrijitorilor, infirmierilor, asistenților medicali și a celorlalți profesioniști. Prin urmare, întrebarea ‘cine va avea grijă de bătrâni?’ privește nu doar disponibilitatea copiilor adulți, ci și existența unui personal suficient și bine calificat pentru serviciile specializate.
***
În România, internarea unui părinte într-un cămin continuă să fie însoțită, pentru unele familii, de sentimentul că această decizie ar putea fi interpretată drept abandon. Reticența are mai multe surse. Una este norma morală a îngrijirii în familie, alta este neîncrederea în instituții, alimentată inclusiv de dezvăluirile din 2023 privind abuzurile din unele centre rezidențiale, cunoscute public drept scandalul ‘Azilele Groazei’. Vali Giurcă, director al Căminului pentru persoane vârstnice din Craiova, consideră că pandemia și acest scandal ar fi putut contribui la ezitarea unor familii de a apela la îngrijire rezidențială. Denise Avram, reprezentata căminului privat, indică o reticență mai veche, legată de percepția că un părinte dus la cămin este un părinte de care familia a renunțat să se ocupe. Totuși, interviurile cu acești interlocutori arată că relația dintre familie și instituție poate continua după internare. La Melinești, Liliana Ghincea vorbește despre beneficiari vizitați frecvent de copii și rude. La Sadova, Tudor Cristian descrie familii care vin în vizită și își iau părinții acasă pentru câteva zile, dar și persoane cu legături familiale slăbite și părinți abandonați. La căminul Fundației Ethos, Denise Avram spune că instituția păstrează comunicarea permanentă cu aparținătorii, după modelul elvețian, și îi implică în deciziile privind îngrijirea. La căminul public din Craiova, Vali Giurcă spune că unii copii plecați în străinătate contribuie la plata serviciilor și continuă să fie implicați în viața părinților.
Mărturiile descriu situații diferite ale îmbătrânirii. Experiențele prezentate nu pot fi reduse la ideea că bătrânii sunt abandonați sau că familiile nu mai vor să aibă grijă de părinți. Problema este mai complexă. Generațiile nu mai locuiesc neapărat împreună. Adulții activi își împart timpul între muncă, propriile gospodării și responsabilitățile familiale. Persoanele vârstnice pot trăi mulți ani independent, dar unele ajung să aibă nevoie de îngrijire medicală și socială continuă. În același timp, instituțiile au limite de capacitate, finanțare și personal. Din perspectivă sociologică, asistăm la o transformare a contractului informal dintre generații. Obligația morală a copiilor de a-și sprijini părinții continuă să existe. Dar condițiile în care această obligație poate fi îndeplinită s-au schimbat. Îngrijirea, care putea fi organizată în interiorul gospodăriei sau prin sprijinul rudelor din apropiere, trebuie acum împărțită între familie, servicii comunitare, instituții publice și furnizori privați.
În acest context, problema nu este doar câte cămine există în Dolj, ci și ce sprijin primesc persoanele vârstnice înainte de a ajunge într-un cămin. Cât de accesibile sunt serviciile de îngrijire la domiciliu? Ce se întâmplă cu vârstnicii care trăiesc singuri în sate? Cine intervine când autonomia lor începe să se reducă, dar nu au încă nevoie de asistență permanentă? Sunt întrebări care privesc nu doar familiile, ci și modul în care comunitățile și autoritățile se pregătesc pentru îmbătrânirea populației.
