În urmă cu două decenii, întrebarea ‘cine lucrează pământul?’ avea, în satul românesc, un răspuns mult mai simplu: de cele mai multe ori, proprietarul. Astăzi, răspunsul poate fi diferit. Pământul poate aparține unei familii, poate fi moștenit de copii plecați din sat, poate fi dat în arendă, iar agricultura de pe acea parcelă poate fi făcută de un fermier care lucrează sute de hectare.
În Dolj, transformarea aceasta poate fi văzută atât în cifre, cât și în poveștile oamenilor. În 2010, Recensământul General Agricol înregistra 147.184 de exploatații agricole în județ, care utilizau cele circa 540.000 hectare. Dintre acestea, 519 exploatații, adică aproximativ 0,35% din total, exploatau peste 100 de hectare, însumând circa 252.000 de hectare — 47,1% din suprafața agricolă utilizată a județului. Zece ani mai târziu, la recensământul din 2020, numărul total al exploatațiilor era de 114.196.
Numărul exploatațiilor de peste 100 de hectare ajunsese în 2020 la 704, iar suprafața cumulată a acestora la 296.064,97 hectare, adică 54,45% din suprafața agricolă a județului.
Este una dintre cele mai clare imagini ale schimbării: în zece ani, numărul marilor exploatații a crescut de la 519 la 704, iar ponderea suprafeței agricole aflate în exploatații de peste 100 de hectare a urcat de la 47,1% la 54,45%.
În același timp, numărul total al exploatațiilor agricole a scăzut cu peste 33.000. Cu alte cuvinte, sunt mai puține exploatații, mai multe exploatații mari și mai mult teren concentrat în fermele mari. Iar în ultimii cinci ani, tendința a continuat: numărul fermelor cu suprafețe de peste 10 hectare a crescut, în timp ce numărul fermelor mici a scăzut. Cu toate acestea, 54% dintre exploatații au sub un hectar.
La fel ca întreaga României, Doljul are o structură agricolă bipolară, aparent contradictorie. Pe de o parte, 704 exploatații de peste 100 de hectare concentrează 54,45% din suprafața agricolă, iar, pe de altă parte, 61.287 de exploatații, adică 54% din total, au sub un hectar. Cele mai multe sunt exploatații extrem de mici: 4.975 au sub 0,1 hectare, 28.561 au între 0,1 și 0,3 hectare, 13.256 între 0,3 și 0,5 hectare, iar alte 14.495 între 0,5 și un hectar. În medie, exploatațiile de sub un hectar au aproximativ 0,33 hectare. La celălalt capăt al spectrului, sunt cele 704 exploatații de peste 100 de hectare care au, în medie, 420,54 hectare. Altfel spus, raportul dintre cele două ‘agriculturi’ este de aproximativ 1 la 1.275.
Dar această cifră nu trebuie citită ca un raport între proprietari. Recensământul măsoară exploatația agricolă – unitatea tehnică și economică ce utilizează terenul – indiferent dacă terenul este în proprietate sau este exploatat în arendă. Și tocmai aici se află una dintre marile schimbări sociale ale satului, fiindcă agricultura mare crește acolo unde satul îmbătrânește.
O analiză sociologică realizată în cadrul lucrării ‘Doljul social – spațiul rural și mic urban. Declin demografic, îmbătrânire, migrație. Spectrul dispariției unor comunități rurale și mic urbane din județul Dolj’, realizată de Institutul de Sociologie al Academiei Române în parteneriat cu Consiliul Județean Dolj și publicată la Editura Academiei României în 2024, pune concentrarea terenurilor într-un context mai larg: acela al îmbătrânirii și depopulării satului. Cercetarea arată că gradul de comasare a terenurilor este mai mare în zonele rurale cu populație îmbătrânită, un exemplu indicat fiind comuna Bulzești, și că fermele mari sunt mai prezente în zonele cu teren fertil, în comunele din proximitatea Craiovei și în localitățile urbane cu profil agrar, precum Băilești, Calafat, Segarcea și Bechet. În schimb, zonele în care există mai multe ferme mici și mijlocii funcționale sunt, potrivit cercetării, cele în care vârsta medie a populației este mai scăzută. Studiul identifică astfel un paradox al satului agricol: acolo unde populația îmbătrânește și pleacă, terenul tinde să se concentreze în exploatații mari, în timp ce prezența unei populații mai tinere este asociată cu existența unui număr mai mare de ferme mici și mijlocii.
Cercetarea observă, de asemenea, că micii fermieri se confruntă cu probleme diferite de cele ale marilor exploatații: produc de regulă legume și fructe pe suprafețe mici, găsesc cu dificultate forță de muncă, au acces limitat la piețe sezoniere și la consultanță agricolă privind culturile, finanțarea sau combaterea bolilor și dăunătorilor. În cazul fermierilor mici, autorii cercetării consemnează și percepția că subvenția APIA are un efect mult mai important asupra marilor exploatații decât asupra celor care lucrează suprafețe foarte mici. Concluzia care se desprinde din ansamblul acestor observații este că problema agriculturii nu poate fi separată de problema demografică: în zonele în care oamenii îmbătrânesc și pleacă, terenul disponibil pentru exploatarea comercială se concentrează mai ușor, în timp ce existența unor comunități mai tinere favorizează menținerea unei agriculturi cu mai mulți fermieri mici și mijlocii.
Concluzia cercetării este că proprietatea și munca pământului s-au desprins una de cealaltă.
Un tânăr de 37 de ani din Dolj cunoaște această ruptură din propria experiență. El, frații și tatăl său au certificat de moștenitor pentru terenul rămas de la mama sa. Actele care arată că pământul este al familiei sunt în regulă. Numai că, timp de aproximativ zece ani, nimeni nu s-a mai ocupat de pământ.
‘Avem certificat de moștenitor pe acel teren, rămas de la mama care a decedat. Deci suntem în regulă cu actele, terenul în acte este al nostru. Dar când am mers să identificăm terenul în câmp, am descoperit că parcela nu mai poate fi localizată așa cum o știam din acte. Deci când am mers să îl identificăm am avut surpriza că terenul ‘a dispărut’, s-a evaporat’, a relatat tânărul pentru AGERPRES.
Potrivit relatării sale, fiecare dintre cei care lucrau suprafețele din aceeași tarla a ajuns să ia câte un metru sau doi în plus, ‘și uite așa terenul nostru s-a evaporat’.
Mai mult, familia a fost apostrofată că nu ar trebui să aibă pretenții asupra unui teren pe care nu l-a lucrat. ‘Am fost apostrofați să nu avem pretenții că avem terenul în paragină și l-a muncit cine a putut’.
Astăzi, spune tânărul, întreaga parcelă este lucrată de unul dintre fermierii mai noi ai zonei. Povestea nu este doar despre o posibilă problemă de identificare cadastrală, ci este și o imagine a noii relații dintre proprietar și pământ: familia are actul, iar fermierul este prezent în zonă, are utilajul și beneficiază de cultură, deși nu achită niciun impozit.
Un fermier de 42 de ani povestește că deține împreună cu familia 470 de hectare pe care, din care doar 15 hectare sunt proprietate, iar restul de 455 sunt luate în arendă. Terenul îl cultivă cu grâu, porumb, floarea-soarelui și orz. Este o afacere de familie, începută în 2005, are trei angajați din zonă și își vinde producția altor firme din județ.
‘Eu am 15 ha proprietate, moștenirea lui tăică-meu. Restul e în arendă’.
Într-o singură frază se află una dintre transformările esențiale ale agriculturii doljene: fermierul care lucrează sute de hectare nu este neapărat proprietarul acelor hectare, ci utilizatorul economic al terenului. Aceasta este diferența dintre agricultorul de astăzi și țăranul-proprietar al satului tradițional. Pentru fermierul de 39 de ani, problema principală pentru cei care vor să intre în agricultură este tocmai accesul la teren.
‘Avem concurență din partea fermierilor mari, economică și mai ales pentru suprafețele de teren. E mai ușor să le ia un fermier mai mare. Deci e greu pentru cineva să înceapă – începi cu terenul rudelor, al familiei’, a povestit acesta.
În agricultură se produce astfel o formă de concentrare care nu presupune obligatoriu ca fermierul mare să cumpere toate terenurile pe care le lucrează. El le poate lua în arendă, însă la arendare a apărut concurența între fermieri.
Pentru generația de peste 70 de ani, pământul este în primul rând moștenire. Este terenul primit după reconstituirea proprietății, terenul părinților, terenul pe care familia l-a lucrat sau l-a apărat ca bun patrimonial.
‘Noi avem în jur de 4 ha, dar l-am dat în arendă, fiindcă nu mai are cine să îl muncească. Sunt singur, am trei copii, dar sunt plecați toți. Este moștenire de la tata, care l-a obținut în 90, când s-a împărțit pământul la oameni’, a povestit un proprietar de 72 de ani.
Vârsta, migrația copiilor și schimbarea ocupațiilor au făcut ca proprietarul să nu mai fie automat și agricultorul. Pământul este dat în arendă, iar pentru generația de 40-50 de ani, pământul poate deveni afacere. Aceasta este generația care a învățat să lucreze cu utilaje, credite, subvenții, contracte și arendă. Ea este generația fermierului-antreprenor. Iar pentru generația sub 30 de ani, pământul nu mai înseamnă automat profesie. Un tânăr poate moșteni terenul fără să devină agricultor, apoi îl poate arenda, îl poate păstra ca proprietate sau poate pleca la oraș.
Dar pe lângă întrebarea ‘cine mai lucrează pământul?’, în satele Doljului apare o altă întrebare, mai puțin vizibilă, dar esențială pentru viitorul agriculturii: cât timp vor mai rămâne actualii proprietari proprietari ai terenurilor?
O parte importantă a pământului agricol este deținută încă de generații care au primit terenurile prin moștenire sau le-au redobândit după 1990. Mulți dintre acești proprietari nu mai lucrează însă terenul. Îl dau în arendă, iar exploatarea este preluată de fermieri care dispun de utilaje, capital și capacitatea de a lucra suprafețe mari.
Problema se va pune însă cu și mai multă forță odată cu schimbarea generațiilor. Proprietarul de astăzi, în vârstă de 60, 70 sau chiar 80 de ani, are copii care locuiesc adesea în orașe sau în străinătate și care nu mai au legătura economică directă cu satul. Pentru aceștia, terenul moștenit poate rămâne o proprietate, dar nu neapărat și o resursă pe care să o exploateze. Dacă urmașii nu se întorc la sat și nu vor să lucreze terenul, cele mai probabile forme de continuitate sunt păstrarea proprietății cu terenul dat în arendă, vânzarea sau reunirea unor suprafețe mici în exploatații mai mari.
De aici apare una dintre marile întrebări pentru satul doljean al următoarelor decenii: terenul va rămâne fragmentat între mulți proprietari, în timp ce va fi lucrat de tot mai puțini fermieri sau, prin vânzări și succesiuni, proprietatea însăși va începe să se concentreze?
Poate că una dintre erorile felului în care privim astăzi agricultura este aceea că gospodăria țărănească este pusă să concureze, în aceiași termeni, cu ferma capitalistă. I se cere să demonstreze că este ‘profitabilă’, este comparată după randamente, costuri și venituri și, atunci când cifrele nu confirmă acest model, este declarată neviabilă.
Gospodăria țărănească nu este exploatație de tip capitalist, nu lucrează cu salariați și nu este motivată de obținerea profitului. Țăranul nu raportează venitul la unitatea de cheltuială, ci la unitatea de muncă. De aceea gospodăria țărănească este, din acest punct de vedere, mai puternică decât ferma capitalistă: motivația ei este familia și nevoile familiei, nu piața și profitul.
Iar aici se închide cercul acestei povești despre pământul din Dolj. Odată cu dispariția gospodăriei țărănești, nu dispare doar o formă de exploatare a terenului, ci și legătura dintre pământ, familie și sat care a dat sens proprietății țărănești asupra pământului.
Foto: NICOLAE BADEA (C) / AGERPRES FOTO
