Undeva la circa 20 de kilometri de municipiul Piatra-Neamț, sub o coamă de pădure desprinsă parcă dintr-un colț de rai, o dâră de fum cu parfum de toamnă se înalță, suavă, către cer.
Printre flori care încă refuză să se încline în fața ploii reci, copaci încărcați de fructe și streșini din care atârnă struguri numai buni de must, o femeie localnică nu stă o clipă locului. Este tanti Marcica Ursache, pentru care grădina proprie este chiar grădina Edenului. O îngrijește cu multă dragoste, iar fiecare floare, legumă sau fruct este pentru ea ca propriul copil.
Dar asta nu e totul! Tanti Marcica păstrează și o tradiție veche de peste 500 de ani, fiind singura pe o rază de zeci de kilometri, dacă nu chiar singura din județ care mai folosește loznița. Așa se deslușește și misterul fuiorului ce înalță către cer parfum de toamnă și de fructe coapte.
Apărută în secolul al XIV-lea din necesitatea de a conserva fructe și carne pentru multe luni de zile, loznița este un instrument pe cât de simplu, pe atât de eficient. Un cuptor rudimentar din piatră de râu închegată cu lut, amplasat într-o groapă, în care se face un foc cu lemne diferite, în funcție de fructele pe care vrei să le deshidratezi. Deasupra vine o împletitură de nuiele sau o foaie de tablă, pe care se așează fructele.
Așa e și loznița lui tanti Marcica, veche de aproape un secol, moștenită de la părinții care o foloseau în fiecare toamnă, după modelul păstrat din generație în generație.
‘Eu am 67 de ani și știu de această lozniță de când eram copil, de la părinții mei, și tot așa. La vremea aia, fiecare casă avea loznița ei. Păi dacă nu erau frigidere atunci… Acum, doar eu o mai am în zonă, am păstrat-o. Și vin oameni, vin vecini la mine și mă roagă să folosească loznița’, a povestit tanti Marcica Ursache, pentru AGERPRES.
Apariția lozniței, acum circa 500-600 de ani, este legată de procedeul de deshidratare a fructelor, astfel încât să poată fi păstrate luni de zile fără să se strice.
Asta face și tanti Marcica, atât pentru producția ei de prune, cât și pentru vecinii care îi cer ajutorul.
‘Bunicul meu a crescut nouă copii și acolo unde stăteau ei, aveau lozniță. Îmi povestea o mătușă că în postul Sfântului Petru, vara, când se duceau la prășit, ei fierbeau poame de astea, așa le ziceau – poame uscate – fierbeau prunele, merele care erau uscate pe lozniță. Și se duceau cu mâncarea, așa, la câmp, pentru că se țineau toate posturile’, explică Marcica Ursache modul în care se făcea pe vremuri ciorba de prune, pe care țăranii o mâncau în posturi.
Deși la prima vedere tehnica de deshidratare pare una simplă, în fapt trebuie să fii foarte atent la temperatura care se degajă. Iar lemnul folosit la foc este la fel de important.
‘La prune nu le trebuie căldură puternică. Fac un foc până se înfierbântă loznița, dar nu prea tare. Iar lemnul folosit este de pom fructifer, e cel mai bun. Nu fag, nici nuc, pentru că are iod, nu brad, pentru că are rășină. Doar pom fructifer, pentru că dă aromă, dă culoare. Fac foc până se înfierbântă loznița, dar nu prea tare, pentru că altfel prunele încep să fiarbă în sucul propriu și apoi crapă. Prunele trebuie să rămână întregi’, ne dezvăluie Marcica Ursache ‘rețeta’ tradițională de deshidratare a prunelor.
După circa trei ore, prunele sunt scoase din lozniță ca să le scadă temperatura, iar în locul lor vine un alt rând de fructe proaspete.
Iar acest procedeu se repetă de patru ori, câteva zile, până când prunele sunt deshidratate și numai bune de păstrat peste iarnă, luni bune.
‘Moșii și strămoșii noștri le puneau la păstrat în butoaie făcute din lemn. Eu le pun în găleată, le presez bine-bine, deasupra pun o folie de staniol și închid ermetic. Și stau acolo și doi-trei ani. Nu se mucegăiesc, nu se fac rele. În plus, sunt foarte sănătoase’, subliniază tanti Marcica.
Însă nu doar prunele trec prin procesul arhaic de deshidratare la lozniță.
Merele și perele care nu ajungeau dulceață sau rachiu, erau tăiate felii și se uscau în lozniță ca iarna să devină gustări delicioase dar mai ales sănătoase, atât pentru copii, cât și pentru adulți.
‘Luau copiii la școală, în trăistuță. Acu mănâncă altele… Dar pe vremea aia, toate poamele pe care le avea omul în grădină se uscau la lozniță și se păstrau așa, pentru că oamenii nu aveau frigidere. Ce să facem, asta a fost viața noastră, aici’, rememorează Marcica Ursache.
Loznița a devenit, de-a lungul timpului, și afumătoare tradițională pentru carnea animalelor de curte, sacrificate de sărbători.
‘Loznița este bună și iarna, înainte de sărbătorile de Crăciun. Afum carnea de porc tot acolo, iese un deliciu. Dar carnea de porc se afumă cu lemn de fag uscat, pentru că îi trebuie fierbințeală mai multă și rapidă. Afum mușchiul, slănina, cârnații’, menționează tanti Marcica.
Și e mândră că în lumea actuală, dominată de fast-food și consumerismul alimentar, sunt tot mai mulți oameni care încep să revină la mâncarea tradițională, curată și sănătoasă, ca în vremea bunicilor.
‘Ce faci tu cu mâna ta, acela e curat. Acela e bun. Așa cred eu. Și eu așa fac, să știți că n-am să mă las, câte zile oi avea și-mi dă Dumnezeu sănătate. Eu am să-mi fac să mănânc o bucată de slăninuță afumată la loznița asta, și mi-o pun în slatină. Îmi aduc aminte că mă duceam cu mama la prășit, scotea o bucată de slănină din slatină și o lua pe deal, unde eram la prășit. Nu era pâine, atunci. Luam o mămăliguță rece și o bucată de slănină și usturoi. Iar la urmă, ca desert, mâncam mămăligă rece cu cireșe coapte. Și uitați-vă, au trăit câte 90 de ani, 100 de ani. Eu, la doctor, am uitat când am fost ultima oară, pentru că nu am probleme de sănătate. Dar am grijă ce consum, ce mănânc. Doctorul meu este la mine acasă, în grădină, în beci’, mai arată tanti Marcica Ursache de la Piatra Șoimului.
Foto: GABRIEL PETRESCU (C) / AGERPRES
