În haosul digital și furia colectivă care s-a instalat, ne scapă ceva esențial: nu suntem într-o luptă între popor și magistrați.
În timp ce ne distrăm cu glume despre magistrați, începând cu 1 august, TVA-ul a crescut, carburanții s-au scumpit, alimentele s-au dus în sus, accizele au fost majorate, și tot ce înseamnă trai zilnic a devenit mai greu. Efectele deciziilor luate de Guvernul Bolojan se simt deja în buzunarele tuturor, dar în loc să ne revoltăm împotriva cauzei reale a acestor suferințe — măsurile brutale și prost comunicate ale Executivului —, dăm vina pe o altă putere a statului: justiția.
Este o campanie clasică de demonizare a unei instituții care în realitate ar trebui protejată, nu atacată. Justiția — oricât de imperfectă și lentă poate fi în practică — este ultimul bastion real împotriva abuzurilor statului. Nu Parlamentul dominat de majorități fluide. Nu presa, care e și ea încolțită financiar și politic. Nu strada, care se mobilizează tot mai greu. Justiția, și numai ea, mai poate trage frâna de urgență când Guvernul sare calul.
A transforma justiția în dușmanul public numărul unu într-un moment de criză economică, socială și instituțională este un gest suicidar pentru democrația românească.
Dacă ne-am temut că democrația va muri sub un Călin Georgescu sau un George Simion, poate că n-am înțeles bine cum vin dictaturile. Nu vin neapărat urlând cu lozinci, ci cu pași mărunți, cu inițiative „tehnocrate”, cu discursuri despre „eficiență bugetară”, cu „reforme” care scot din joc tocmai pe cei care ar putea să le oprească. În secolul XXI, dictatura nu vine înfășurată într-un drapel legionar, ci în legislație de proveniență incertă și o campanie de presă contra magistraților.
Ilie Bolojan are tendințe autocratice, oricât de mult s-ar ascunde după imaginea de gospodar harnic. Stilul său autoritar, lipsit de transparență, graba cu care mută sistemul într-o direcție fără consultare reală — toate sunt semnale roșii. Iar dacă cineva trebuie să vegheze la respectarea Constituției, a drepturilor fundamentale și a echilibrului puterilor în stat, atunci aceia sunt magistrații. Nu guvernul. Nu majoritatea politică.
Dar ce face societatea? În loc să-și activeze anticorpii, în loc să-și apere valorile constituționale, societatea pune umărul la linșajul unei puteri a statului de care depinde tot echilibrul. Ne întoarcem, voluntar sau inconștient, la reflexele anilor ’50, când „justiția poporului” însemna de fapt controlul total al regimului asupra instanțelor.
Suntem într-un moment-cheie. Dacă acceptăm ca magistrații să devină inamicul public doar pentru că Guvernul Bolojan are nevoie de o perdea de fum pentru scumpiri, concedieri și restructurări, dacă tăcem când se toarnă betoane peste independența puterii judecătorești, nu mai avem dreptul să ne plângem când, într-o zi, vom pierde și ultimele drepturi fundamentale.
Dictaturile nu încep cu tancuri pe străzi. Încep cu dispreț față de justiție. Și poate că n-au ajuns la putere cei de care ne temeam cel mai tare. Dar dictatura nu e pentru cine se pregătește. E pentru cine se nimerește.
