Fostul internațional Mircea Rusu a încetat din viață noaptea trecută, la Cluj-Napoca, la vârsta de 93 de ani, a anunțat, sâmbătă, Federația Română de Rugby pe site-ul său oficial.
Rusu a fost unul dintre marii jucători ai României, flankerul de aur al unei generații excepționale, alcătuind împreună cu Viorel Morariu și Radu Demian una dintre cele mai valoroase linii a treia din rugby-ul autohton.
Mircea Rusu s-a născut la 30 iulie 1933 la Blaj și a urmat cursurile Liceului ‘Sfântul Vasile cel Mare’ din localitate, iar după desființarea acestuia și-a continuat studiile la Liceul ‘Horea, Cloșca si Crișan’ din Alba Iulia. În timpul liceului, acesta a practicat alergări, săritura în lungime, aruncarea greutății, a suliței și a discului, jucând și baschet și volei.
Primul contact cu rugby-ul a venit în 1953, pe când era student la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului de Căi Ferate din București și a asistat pentru prima oară la un meci de rugby la România – Italia 14-16 (24 mai 1953), disputat pe stadionul Dinamo în prezența a 20.000 de spectatori. Un an mai târziu, s-a îndreptat spre sportul cu balonul oval mai mult din necesitate: rămas fără cămin și masă la cantină, tatăl său fiind deținut politic, Mircea Rusu a aflat că membrii echipei de rugby a Institutului de Căi Ferate (din Divizia B) primesc masa la cantină gratuit, drept care s-a alăturat formației Locomotiva ICF, antrenată de Constantin ‘Telu’ Diamandi. Aici s-a remarcat rapid, iar in 1956 a făcut pasul la Grivița Roșie, unde a rămas până în 1970, la vârsta de 37 de ani. În intervalul 1956-1970 a obținut, împreună cu ‘echipa de aur’ a Griviței Roșii, opt titluri de campion național, iar în 1964 – titlul de campion al Europei, după victoria obținută în finală împotriva francezilor de la Mont-de-Marsan.
În anii ’60, Mircea Rusu a fost component al echipei naționale care a reușit o serie de 25 de meciuri internaționale fără înfrângere. El și-a făcut debutul pentru România într-un meci cu Republica Democrată Germania, pe 27 octombrie 1959, disputat la București, ultimul meci pentru echipa națională disputându-l la 28 mai 1967, la Lisabona, împotriva Portugaliei.
Mircea Rusu a rămas până în 1970 la Grivița Roșie, fiind și angajat ca inginer la Uzinele Grivița. În acest an, din cauza unor probleme familiale, a fost nevoit să se transfere la Cluj, unde a devenit director al Grupului Școlar Material Rulant ’16 Februarie’, continuând să joace rugby la Agronomia Cluj. În paralel, el a avut o contribuție uriașă la dezvoltarea rugby-ului juvenil local, răspunzând de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor (M.T.Tc.) și înființând împreună cu Alexandru Ștefu, secția de rugby de la Școala Sportivă Viitorul Cluj, apoi o secție de juniori la Clubul Sportiv Școlar Locomotiva. După o vreme, cele două cluburi au fuzionat sub numele de Locomotiva Cluj. A contribuit și la înființarea echipei Uzinelor ’16 Februarie’, la care a activat ca jucător până în 1979, când, la 46 de ani s-a retras din activitatea competițională. A rămas, însă, lângă echipă până în 1995, când s-a pensionat.
Pentru meritele sale deosebite, a primit în 1964 titlul de Maestru Emerit al Sportului, a fost inclus în Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România și a condus organizații importante precum Fundația ‘Prietenii Rugbyului Clujean’. În aprilie 2023, Consiliul Local Cluj a aprobat cu unanimitate de voturi acordarea titlului de Cetățean de Onoare lui Mircea-Dorin Rusu.
În urmă cu trei ani, acesta și-a lansat cartea ‘Omul Mircea Rusu’.
