Ortodoxe
Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei;
Sf. Cuv. Pahomie cel Mare
Greco-catolice
Sf. cuv. Pahomie cel Mare; Sf. aep. Ahile al Larissei, Taumaturgul
Romano-catolice
Sf. Isidor Plugarul
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 6-7 iunie 2016, a hotărât canonizarea Sfântului Iacob Putneanul, cu ziua de prăznuire la 15 mai.
Viitorul Mitropolit al Moldovei s-a născut în 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. A intrat în viața monahală la 12 ani.
Formarea sa duhovnicească este legată de obștea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost, cel care, în Kiev, l-a convins pe viitorul sfânt Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovnicește.
Părintele Iacob a fost ales egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani. În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iași. Între 1750 și 1760 a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare de suflet.
Îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, ‘din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge’, a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă. A tipărit primul Abecedar românesc (Bucvar) și s-a îngrijit de înființarea primei școli rurale din Moldova, în satul Putna (1759).
În vremea domniilor fanariote, a intervenit, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, pentru eliminarea unor forme de asuprire și a unor biruri împovărătoare, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe, pentru pacificarea țării.
A mustrat pe mai marii acelor vremuri, din acest motiv, în cele din urmă, a fost silit să părăsească scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare. Petrecând ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Mitropolitul Iacob a continuat actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește și material.
Retragerea la mănăstire i-a fost prilej Sfântului Iacob de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a spus acest cuvânt despre rugăciune: ‘Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune’.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.
* Originar din Tebaida de Sus, Egipt, Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare este considerat întemeietorul monahismului cenobitic (tradiție monahală caracterizată prin viața în comun a călugărilor).
Sfântul Pahomie a cunoscut creștinismul din tinerețe, ca soldat în armata cezarului Maximian Daia. După terminarea stagiului militar, s-a botezat și s-a dedicat vieții ascetice pe lângă eremitul Palamon. A constatat atunci că ascetismul sever practicat de anahoreți nu este benefic pentru monahii neexperimentați care nu puteau să își formeze un caracter altruist trăind singuri.
Din acest motiv, în jurul anilor 320, 325, a întemeiat o comunitate monastică alcătuită din pustnici, care urmau să ducă o viață ascetică sub îndrumarea unui stareț. Așezământul a fost ridicat în apropiere de satul Tabana, pe o insulă de pe Nil, în Egiptul de Sus. Întreaga activitate în această mănăstire cu viață de obște se desfășura după un regulament strict, o ‘pravilă’ obligatorie pentru toți, iar principiul călăuzitor era întreținerea ‘sfintei comuniuni’ ca toți să-i fie unuia de ajutor și fiecare să fie sprijin tuturor.
‘Astfel, el se dădea singur pildă cu pustnicia și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, deși nu mai era tânăr, slujind celorlalți frați. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, și adăpând cu apă verdețurile, el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar și portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile în mănăstire; îndemnând pe toți să petreacă întru chemarea lor, în psalmi și în alte cărți; dar mai ales să se învețe din Sfânta Evanghelie’. (Viețile Sfinților)
Obștea monahală condusă de Sfântul Pahomie s-a mărit în timp atât de mult, încât a fost necesară înființarea unor noi mănăstiri. Astfel, o parte dintre monahii de la Tabana a fondat o nouă mănăstire în apropiere de Phbow, devenită ulterior centrul administrativ și spiritual al mănăstirilor pahomiene. Acolo s-a mutat și Sfântul Pahomie, care la sfârșitul vieții sale conducea obștile monahale din 11 mănăstiri.
‘Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneți, după ce s-a sârguit foarte mult în propovăduirea mântuirii, după praznicul Sfintelor Paști, a căzut într-o boală trupească și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Deci, mai înainte cu două zile de sfârșitul său, a chemat pe toți frații, învățându-i spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte’. (surse: vol. Viețile Sfinților; ‘Istoria monahismului ortodox românesc de la începuturi până în prezent’, vol. I, Ed. Basilica, 2014; https://calendar.patriarhia.ro)
