Sărbătorile zilei din 13 februarie 2025 – Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi Priscila; Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei
Ortodoxe
Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi Priscila; Sf. Ier. Evloghie, patriarhul Alexandriei
Greco-catolice
Sf. cuv. Martinian
Romano-catolice
Sf. Martinian, pustnic
„Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numeşte locul Corabiei, în care s-au nevoit mulţi vieţuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul şi vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har şi care din copilărie bine s-a deprins cu viaţa monahicească pentru că, din tinereţe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoinţă a intrat, luptând asupra vrăjmaşului”. (Vieţile Sfinţilor)
La vârsta de 18 ani, Sfântul Martinian, un tânăr frumos, a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa şi toată gâlceava lumii şi a mers în acel munte, la viaţă liniştită şi pustnicească, şi acolo a petrecut 25 de ani, având viaţă îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii şi mulţi se vindecau cu sfintele sale rugăciuni.
A pătimit numeroase ispite şi năluciri, pentru a fi îndepărtat de viaţa pustnicească, cel mai mult a fost însă ispitit cu patima desfrânării.
Luptându-se cu încercările, Sfântul Martinian s-a aruncat în foc atunci când în chilia sa a fost nevoit să primească o femeie. În urma acestei întâmplări, s-a refugiat pe o insulă, unde primea de două – trei ori pe an pâine şi apă de la un marinar.
În urma unui naufragiu, singura supravieţuitoare a plutit pe o scândură până la stânca unde se nevoia Sfântul Martinian. I-a lăsat acesteia hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare şi a început a înota.
„După rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor şi-l purtau; iar fecioara, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei şi a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieşind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: ‘Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârşit, Iubitorule de oameni’. Şi-şi zicea în sine: ‘Ce să fac nu ştiu, căci în munţi şi în pustietăţi nu mă lasă diavoleasca vrăjmăşie; căci iată şi în mare nu m-au lăsat. Nu ştiu ce voi face’. De acum este bine să învăţ cuvintele Evangheliei şi să le fac pe ele pentru că Domnul învaţă astfel: ‘Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel’ „. (Vieţile Sfinţilor)
Sfântul Martinian a trăit în pribegie restul vieţii, umblând din loc în loc şi din cetate în cetate, înstrăinându-se şi spunându-şi că trebuie să fugă pentru a nu fi ajuns de ispită.
În pribegia sa n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu şi nimic spre trebuinţa trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun şi găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puţin.
Doi ani cutreierând astfel, a trecut prin multe cetăţi şi în urmă a mers la Atena, aici cunoscând mai înainte vremea sfârşitului său a intrat într-o biserică şi acolo şi-a dat sufletul. (sursa: Vieţile Sfinţilor – paginiortodoxe.tripod.com)
