Sărbătorile zilei din 22 octombrie 2024 – Sf. Ier. Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii; Sf. 7 tineri din Efes
Ortodoxe
Sf. Ier. Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii; Sf. 7 tineri din Efes
Greco-catolice
Sf. ep. Averchie; Cei 7 tineri m. din Efes; Sf. papă Ioan Paul al II-lea
Catolice
Sf. Ioan Paul al II-lea, pp.
Sfântul Averchie a fost episcop al oraşului Ierapole din provincia Frigia, în timpul împăratului roman Marc Aureliu (161-180).
Propovăduind Evanghelia în vremea în care creştinii erau puţini: „căci oamenii cei orbiţi, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor şi nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omeneşti”, Sfântul Averchie a adus în Biserică mulţime de oameni.
Când s-a tulburat poporul necredincios pentru idolii sfărâmaţi în templu de Sfântul Averchie, şi voia să vină asupra casei sale, credincioşii, s-au temut şi sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă şi să se ducă undeva, până ce se vor potoli oamenii.
Dar sfântul nu se temea şi a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea şi caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aş ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraţilor, nu se cade nouă a ne teme şi a ne ascunde, având pe Domnul ajutor şi păzitor al vieţii noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri şi mai folositor decît toată viaţa aceasta chinuită”. (Vieţile Sfinţilor)
Şi a mers în mijlocul cetăţii împreună cu credincioşii şi, acolo unde avea obiceiul a se aduna poporul, învăţa mulţimile ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înţeleagă înşelăciunea diavolească şi deşărtăciunea zeilor şi să se lepede de ea şi apoi să slujească cu credinţă Celui ce locuieşte întru cei de sus, Ziditorul tuturor.
Sfinţii din Efes au fost soldaţi în armata împăratului Deciu (249-251). Şi pentru că nu au vrut să participe la cultul păgân, au fost prinşi şi au fost duşi în faţa împăratului, care i-a eliberat pentru un timp, impresionat fiind de tinereţea acestora.
Tinerii erau creştini din Efes, fii din familii bogate, şi au rămas împreună în rugăciune, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei. S-au găsit însă nişte denunţători care au mers la împărat şi i-au spus despre tinerii ce se rugau lui Hristos şi nu voiau să jertfească zeilor.
Aşa s-a aflat despre cei şapte tineri că stăteau într-o peşteră, acolo au fost înmormântaţi de vii, gura peşterii fiind zidită din porunca împăratului.
La multă vreme după aceea, în timpul împăratului Teodosie al II-lea (408-450), zidul care astupa gura peşterii a fost stricat şi cei şapte tineri au revenit la viaţă ca dintr-un somn.
Faptul care a adus în uimire toată cetatea, însuşi împăratul Teodosie venind de la Constantinopol să-i vadă, s-a petrecut pe fondul tulburărilor provocate în Biserică de ereziile apărute în primele secole ale creştinismului, şi în special, în această perioadă, de erezia nestoriană.
Nestorianismul susţinea că cele două esenţe divină şi umană sunt separate şi sunt două persoane: omul Iisus Hristos şi Logosul divin, care locuieşte în om. De aceea, nestorienii respingeau terminologia „Dumnezeu a suferit” sau „Dumnezeu a fost răstignit”, spunând că omul Iisus Hristos a suferit. Mai mult, ei respingeau termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dat Fecioarei Maria, utilizând în schimb termenul Christotokos (Născătoare de Hristos) sau Anthropotokos (Născătoare de om).
Întâmplarea cu tinerii care s-au trezit după atâta timp din marea cetate a Efesului a venit ca o luminare şi întărire în acele vremuri tulburi.
Sfinţii treziţi la viaţă au mai trăit şapte zile, după care, plecându-şi iar capetele la pământ, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. (sursă: vol. „Vieţile Sfinţilor”)
