În acest context, am adresat câteva întrebări președintelui Comitetului Român pentru Baraje (ROCOLD), Cătălin Popescu, Șef de lucrări dr. ing. în cadrul Universității Tehnice de Construcții București. Deși abia trecut de 40 de ani, dar cu o vastă carieră locală și internațională, acesta deplânge deprofesionalizarea generală a domeniilor tehnice, dar semnalează și riscuri majore pentru țara noastră în acest domeniu.
SPS: Domnule Profesor, România se mândrește cu o infrastructură hidrotehnică vastă, chiar cu o istorie de expertiză consacrată în anii `70-`80-`90, când specialiștii noștri proiectau și coordonau ample lucrări în Africa, America Latină sau Orientul Mijlociu. Mai există azi aceste minți, mai suntem un reper? Dacă nu pentru străinătate, măcar pentru nevoile interne.
CP: Din păcate, foarte puțini. Sistemul există, dar generația care l-a construit se retrage, iar în locul ei nu vine aproape nimeni. Vorbim de o lipsă reală, profundă, de ingineri specializați în construcții hidrotehnice – baraje, diguri, hidrocentrale, acumulări, rețele de irigații. Nu mă refer la capacitatea de a implementa noi proiecte, însă avem reale probleme de a asigura mentenanța celor existente. Iar acestea se cronicizează de la un an la altul.
SPS: Cum s-a ajuns la această situație? E un eșec instituțional sau pur și simplu o neadaptare la vremuri?
CP: A fost o combinație periculoasă de neatenție și abandon. După 1990, marii investitori în lucrări hidrotehnice – Statul, mai cu seamă, fie la nivel central sau al autorităților locale – s-au retras sau au stagnat. Timp de două decenii nu s-a mai vorbit despre acest domeniu în spațiul public. Tinerii nu au mai avut modele, iar universitățile s-au străduit să țină viu un domeniu considerat „de nișă”. Astăzi, culegem efectele: avem lucrări în picioare, dar fără oameni care să le mai înțeleagă sau să le ducă mai departe.
SPS: Aveți un ton pesimist. Nu există și vești bune?
CP: Am, pentru că observ, ca fiecare dintre noi, mersul societății. Sigur că lumea se schimbă, social, economic, psihologic, dacă vreți. Însă când vorbim de mari investiții hidrotehnice, de infrastructură grea, complexă, va mai dura mult până când ea să fie proiectată cu inteligență artificială și realizată cu roboți. La capitolul vești bune, aș remarca, după ani de stagnare, demararea unor reabilitări de baraje, precum Vidraru și Leșu, proiectul Tarnița-Lăpuștești revine în atenție, iar Răstolnița e aproape finalizată. Se lucrează timid și la irigații, pe Canalul Siret-Bărăgan, la protecția împotriva inundațiilor, la consolidarea litoralului. Hidroelectrica și Apele Române fac eforturi clare. Dar toate aceste proiecte – multe cu statut de infrastuctură vitală pentru siguranța națională – au nevoie de ingineri. Iar aici e problema: efectiv nu mai avem cu cine.
SPS: E chiar atât de grav? Nu exagerăm cumva?
CP: Din păcate, nu. Suntem pe marginea prăpastiei, iar malul se surpă. Situația pe care v-o descriu e deja vizibilă pe șantiere și în birourile de proiectare. Firmele ajung să-și dispute aceiași 5-6 ingineri buni, îi caută dintr-un capăt în altul al țării. Iar la nivel local, autorități care accesează fonduri europene nu au cui încredința proiectele. E o lipsă acută de competență, și nu pentru că tinerii n-ar fi capabili – ci pentru că nu au fost ghidați către acest domeniu.
SPS: De ce nu vin tinerii către construcții hidrotehnice? Sună serios, chiar nobil.
CP: Pentru că nimeni nu le mai spune ce înseamnă cu adevărat acest domeniu. Nu e doar despre baraje. Este despre controlul apelor, protejarea orașelor, producerea de energie verde, alimentarea cu apă, irigații pentru agricultură. E despre viața de zi cu zi. Și în același timp, e o meserie modernă. Vorbim de digitalizare, modelare 3D, senzori, drone, inteligență artificială aplicată în gestionarea barajelor. Este un domeniu în plină transformare și cu o deschidere internațională uriașă.
SPS: Daca spuneti ca lucrurile se mișcă, ce se poate face mai mult?
CP: Simțim o schimbare – și vreau să subliniez implicarea activă a unor instituții mari, cum sunt Hidroelectrica, Apele Române, dar și firmele de execuție serioase. Ele oferă stagii, vin în universități, propun proiecte. Dar e nevoie de politici publice clare: burse dedicate, contracte de angajament post-studii, promovarea ingineriei în licee, reconectarea învățământului tehnic la realitate. Este nevoie de un plan național. Nu avem timp să așteptăm o soluție „naturală” – pentru că riscul e mult prea mare.
SPS: Ce riscăm concret?
CP: Riscăm să pierdem controlul asupra propriei infrastructuri hidrotehnice. Să nu mai avem cu cine opera un baraj, cu cine să intervenim la o viitură, cu cine să verificăm siguranța unei acumulări. În paralel, riscăm să ratăm investiții de miliarde – doar pentru că nu avem cu cine să le proiectam sau gestionam. Nu mai spun că riscăm să pierdem o tradiție inginerească românească recunoscută internațional.
SPS: Și care sunt soluțiile?
CP: Eu v-am vorbit despre viitorul destul de sumbru, dacă ne raportăm la stadiul actual. Pentru viitor, trebuie să ne gândim la tineri. Liceenii, viitori studenți, care aleg astăzi construcțiile hidrotehnice, nu aleg o meserie banală. Aleg un drum cu impact, un domeniu în care lipsa ta se simte – și prezența lor contează. România are nevoie urgentă de o nouă generație de ingineri care să țină lucrările de apă în viață. E o chemare reală. Și o șansă rară. La nivel guvernamental, ne trebuie rapid politici publice de susținere și încurajare a tinerilor specialiști, atragerea lor spre acest domeniu. Să faci baraje sau să amenajezi cursuri de apă nu e ca livrarea de mâncare cu motoreta. Nu putem importa acest gen de forță de muncă. Suntem obligați să o cream. Altfel, vom pierde controlul asupra apelor noastre, cu impact devastator în toate domeniile vieții.
