Franța și Spania, ale căror contribuții au pus bazele politice, culturale și economice ale Statelor Unite, au avut un rol esențial în obținerea independenței națiunii nord-americane, cu aproape 250 de ani în urmă. Acest proces s-a desfășurat în contextul Revoluției Americane, care a inclus Războiul de Independență al Statelor Unite (1775-1783). Declanșat prin Declarația de Independență din 1776, conflictul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris din 1783, prin care Marea Britanie a recunoscut independența Statelor Unite.
De asemenea, nu doar Spania, ci și Olanda au avut un rol important în sprijinirea Revoluției Americane, cele trei puteri aflându-se în conflict cu Marea Britanie și fiind interesate de slăbirea poziției acesteia în colonii.
Contribuția Franței
Franța a fost, fără îndoială, cel mai important aliat militar și diplomatic al coloniilor nord-americane, oferind sprijin militar, financiar și naval. Intervenția directă a armatei și flotei franceze a echilibrat balanța și a ajutat la învingerea Marii Britanii, potrivit American Battlefield Trust.
Prin furnizarea de arme, trimiterea de mii de soldați și nave de război și lupta împotriva britanicilor la nivel global, Franța a transformat efectiv o rebeliune colonială într-un război global decisiv.
O reflectare emblematică a acestei moșteniri este Statuia Libertății, un cadou pentru SUA din partea Franței care simbolizează valorile comune ale republicii și libertății.
* Ce se întâmpla în Franța în 1776?
În 1776, Franța era una dintre marile puteri ale Europei. Deși încă se confrunta cu pierderea coloniilor sale americane la sfârșitul Războiului de Șapte Ani din 1763, țara rămânea o putere globală, cu o armată și o marină puternice. La fel ca Marea Britanie, Franța avea un rege tânăr. În 1776, Ludovic al XVI-lea avea doar 22 de ani și era rege de doar doi ani. Domnia sa, care avea să se încheie în timpul Revoluției Franceze, abia începea. El și membrii curții sale priveau cu nerăbdare spre America pentru înflorirea noilor idei iluministe și pentru răul potențial pe care l-ar putea face vechilor lor dușmani, britanicii, potrivit Muzeului Revoluției Americane din Philadelphia, în statul Pennsylvania.
* Când s-a implicat Franța în Revoluția Americană?
Încă de la începutul Războiului de Independență, intelectualii francezi au urmărit evenimentele din America. Unele dintre primele copii ale noilor constituții ale statelor americane (unele dintre ele fiind expuse la Muzeu) au fost în franceză, o încercare de a câștiga favoarea publicului european. Benjamin Franklin a sosit la Paris în decembrie 1776 în calitate de primul reprezentant oficial al Statelor Unite în Franța. Franklin și alții au acționat pentru a asigura transporturi secrete de arme, echipamente și uniforme franceze.
* Ajutor financiar și secret (1776-1778)
Înainte de a intra oficial în conflict, Franța a furnizat în secret Armatei Continentale resurse vitale prin intermediul unei corporații fictive. Se estimează că în momentul decisiv al Bătăliei de la Saratoga, 90% din trupele americane foloseau armament francez, iar rebeliunea depindea în întregime de praful de pușcă francez. Franța a investit milioane, în numerar și sub formă de credite, în efortul de război american, salvând coloniile de la colapsul economic. Aristocrați și ofițeri francezi, în special marchizul de Lafayette, au călătorit în America pentru a se alătura cauzei și a antrena trupele coloniale.
* Ce tabără a ales Franța în Revoluția Americană și de ce?
Franța a ales să-i sprijine pe revoluționarii americani din două motive. În primul rând, în politica globală, Franța fusese angajată în războaie periodice cu Marea Britanie. Cu toate acestea, fiind o putere colonială, nu dorea să pară că susține coloniile rebele. La doi ani după ce revoluționarii americani au declarat independența Statelor Unite, Franța și-a oficializat alianța cu noua țară. În al doilea rând, mulți din Franța, în special nobilimea, erau profund implicați în mișcarea intelectuală cunoscută sub numele de Iluminism și erau inspirați de idei noi despre societatea umană, raționalism, știință și progres. Ei considerau statele americane, cu formele lor republicane de guvernare, ca întruchiparea unora dintre aceste idei noi.
* Cine au fost francezii celebri implicați în Revoluția Americană?
Lista francezilor implicați în Războiul de Independență este impresionantă. Marchizul de Lafayette, de exemplu, a călătorit în America pentru a se alătura efortului de război. Mai târziu, în timpul Războiului de Independență, soldații și marinarii francezi au jucat un rol esențial în victoria Statelor Unite. Ofițeri precum contele de Rochambeau și contele de Grasse au condus forțele franceze terestre și maritime care au făcut posibilă victoria lui Washington la Yorktown în 1781. Arhitectul, inginerul și urbanistul francez Pierre Charles L’Enfant, care avea să conceapă ulterior planul de dezvoltare al orașului Washington, D.C., s-a alăturat forțelor revoluționare în 1777. Într-o zi de sfârșit de vară din 1782, stătea pe o coastă de deal în Verplanck’s Point, în New York, și a schițat singura imagine cunoscută a cortului lui Washington pe câmp.
* Alianța formală și războiul global (1778)
În urma victoriei americane de la Saratoga din 1777, Franța a recunoscut oficial Statele Unite ca națiune independentă și a semnat Tratatul de Alianță în 1778. Luând partea americanilor, Franța a extins războiul în Europa, Africa, Caraibe și India. Acest lucru a pus o mare presiune asupra resurselor militare britanice. Intrarea Franței în război a convins și alte puteri europene, precum Spania și Olanda, să se angajeze împotriva Marii Britanii.
* Intervenții militare decisive
Sosirea forțelor militare franceze oficiale i-a permis generalului George Washington să treacă de la o strategie defensivă la una ofensivă. Un contingent mare de soldați francezi, condus de contele de Rochambeau, a luptat alături de Armata Continentală. Marina franceză, sub conducerea contelui de Grasse, a învins flota britanică în bătălia de la Chesapeake din 1781.
* Asediul de la Yorktown (1781)
Sprijinul naval și militar francez a culminat cu asediul decisiv de la Yorktown, unde forțele franceze i-au depășit numeric și ca putere de foc pe britanici, forțând capitularea lordului Cornwallis și punând capăt efectiv războiului.
* Care a fost impactul implicării Franței în Revoluția Americană?
Franța a avut o contribuție importantă la victoria Statelor Unite. Soldații continentali au folosit arme franceze și au purtat uniforme de fabricație franceză și, până la sfârșitul războiului, au luptat alături de soldații francezi. Armata și marina franceză s-au luptat cu britanicii în întreaga lume, din Asia și Africa până în Caraibe, ceea ce a pus presiune pe capacitățile efortului de război britanic în America. O serie de bătălii din Războiul de Independență nici măcar nu i-au inclus pe americani – ultima bătălie a războiului a avut loc când nave britanice și franceze s-au ciocnit în largul coastei Indiei în 1783. Dar Revoluția Americană a continuat mult timp după încheierea Războiului de Independență. Ideile despre libertate și egalitate au inspirat Revoluția Franceză și mișcările de independență din coloniile franceze, cum ar fi Haiti, timp de generații după 1783.
Contribuția Spaniei
Adesea trecut cu vederea, rolul strategic al Spaniei a fost fundamental pentru victoria celor Treisprezece Colonii. Regele Carol al III-lea a finanțat direct revoluția, furnizând arme, uniforme, emblematicul ‘dolar spaniol’ (moneda de opt reali) și trupe conduse de personalități precum Bernardo de Galvez, care a comandat contingentul spaniol care i-a sprijinit pe rebelii americani împotriva trupelor britanice în Bătălia de la Pensacola (Florida, 1781).
Rolul lui Bernardo de Galvez a fost atât de important încât acest ofițer militar spaniol, născut în 1746, a mărșăluit alături de viitorul prim președinte al SUA, George Washington, pe străzile din Philadelphia în timpul paradei victoriei. În 2014, președintele Barack Obama i-a recunoscut importanța, acordându-i cetățenia de onoare, o distincție deținută de doar opt persoane din întreaga lume, între care Winston Churchill și Maica Tereza de Calcutta, și plasând portretul său pe pereții Capitoliului din Washington. Totodată, Senatul SUA a aprobat acordarea cetățeniei de onoare ofițerului spaniol pentru că a fost ‘un erou al Războiului de Independență, care și-a riscat viața pentru libertatea poporului american’, potrivit EFE.
În concluzie, deși Spania nu s-a aliat oficial cu Statele Unite aflate la început de drum – temându-se că susținerea unei revoluții coloniale ar putea inspira revolte în propriul său imperiu uriaș – a fost un aliat indispensabil pentru Franța și un ghimpe major în coasta Marii Britanii.
Contribuțiile Spaniei la cauza americană pot fi împărțite în trei domenii principale:
* Sprijin financiar și sub acoperire
Înainte și în timpul războiului, Spania a furnizat resurse economice esențiale și provizii revoluționarilor americani. Operând prin Louisiana spaniolă și Caraibe, Spania a expediat pe ascuns tone de praf de pușcă, muschete, pături, uniforme și medicamente către coloniile americane. Spania a oferit împrumuturi și subvenții directe americanilor. În special în 1781, când armata lui George Washington s-a confruntat cu o criză de finanțare severă, trimisul spaniol Francisco de Saavedra și cetățeni din Havana, în Cuba, au strâns sute de mii de pesos de argint în doar 24 de ore. Acest argint spaniol a fost folosit pentru a plăti trupele și a finanța campania crucială din Yorktown.
* Campanii militare în America de Nord
Spania a declarat oficial război Marii Britanii în 1779 (prin Tratatul de la Aranjuez), deschizând efectiv noi fronturi de război care i-au forțat pe britanici să devieze trupe și nave departe de cele treisprezece colonii. Bernardo de Galvez, strălucitul guvernator spaniol al Louisianei, a condus o serie de campanii militare de mare succes împotriva fortărețelor britanice. El a cucerit Baton Rouge și Natchez în 1779, Mobile în 1780 și a obținut o victorie răsunătoare în asediul Pensacolei din 1781. Prin alungarea britanicilor de pe Coasta Golfului și din Valea Fluviului Mississippi, Bernardo de Galvez i-a împiedicat pe britanici să lanseze orice atac asupra frontierei de vest a nou-formatelor State Unite și a asigurat liniile vitale de aprovizionare din sud.
* Presiune navală și strategică globală
Intrarea Spaniei în război a transformat o rebeliune colonială localizată într-un război mondial, punând sub presiune resursele militare și navale britanice. Spania, acționând alături de aliații săi francezi, a luptat împotriva britanicilor pe mai multe teatre globale, între care în Caraibe, America Centrală, Marea Mediterană (recuperând Minorca) și în Oceanul Atlantic. Spania și Franța au asediat masiv, timp de mai mulți ani, fortăreața Gibraltar, deținută de britanici. Acest lucru a blocat o parte semnificativă a capacității militare britanice din Europa. Operațiunile navale comune franco-spaniole au exercitat presiuni asupra britanicilor la nivel global și au contribuit la protejarea navelor franceze și americane, asigurându-se că întăririle britanice nu puteau ajunge cu ușurință la trupele lor din America de Nord. În cele din urmă, presiunea militară și investițiile financiare ale Spaniei au fost cruciale în a forța Marea Britanie să se așeze la masa negocierilor, rezultatul fiind Tratatul de la Paris din 1783, care a recunoscut oficial independența americană și a returnat Florida Spaniei.
Moștenirea Marii Britanii
Marea Britanie a jucat rolul de putere colonială și principal antagonist în timpul Războiului de Independență al Americii (1775-1783). Poziționarea Marii Britanii a început cu încercări stricte de a-și impozita și reglementa coloniile, a escaladat într-un efort militar hotărât de a suprima rebeliunea și, în cele din urmă, s-a încheiat cu recunoașterea suveranității americane și regândirea Imperiului Britanic. Totuși, în mod paradoxal, moștenirea britanică este fundamentul pe care a fost construită identitatea americană. Sistemul juridic (Common Law), limba engleză și instituțiile democratice își au originea în Marea Britanie. După separarea oficială, cele două națiuni au format o ‘relație specială’ bazată pe legături culturale și istorice.
* Catalizator pentru conflict
În urma costisitorului Război de Șapte Ani (1754-1763), guvernul britanic s-a confruntat cu o datorie națională masivă. Pentru a ajuta la plata acestei datorii și la apărarea coloniilor, parlamentul britanic a adoptat o serie de legi și taxe nepopulare (cum ar fi Legea de Timbru, Legile Townshend și Legea Ceaiului). Deoarece coloniștii nu aveau o reprezentare directă în parlamentul britanic, aceste măsuri au fost întâmpinate cu o rezistență acerbă, ducând la evenimente precum Boston Tea Party (protest politic de amploare desfășurat la 16 decembrie 1773, în portul Boston, când membri ai grupării ‘Fiii Libertății’, deghizați în nativi americani, au aruncat în ocean 342 de lăzi cu ceai aparținând Companiei Indiilor Orientale, ca reacție împotriva taxelor impuse de Coroana Britanică – n.r.) și închiderea portului Boston. Regele George al III-lea și miniștrii săi au adoptat o poziție dură pentru a-i forța pe coloniști să se supună, ceea ce a împins cele două părți în pragul războiului.
* Campania Militară
Când au izbucnit lupte deschise la Lexington și Concord în 1775, Marea Britanie și-a desfășurat armata profesionistă pentru a restabili autoritatea regală. Pe parcursul războiului, obiectivele strategice ale Marii Britanii au fost: izolarea și zdrobirea adversarului, motiv pentru care britanicii au vizat New England de la bun început, ca centru al rebeliunii; divizarea și cucerirea, adică încercarea de a separa coloniile și de a exploata sprijinul perceput din partea loialiștilor, în special în coloniile din Sud; controlarea orașelor cheie, altfel spus britanicii au încercat să captureze centre urbane importante precum New York, Philadelphia și Charleston, dar au avut mari dificultăți în a controla vasta zonă rurală.
* Globalizarea războiului
Inițial un război civil în interiorul imperiului, conflictul s-a extins într-un război global masiv pentru Marea Britanie. Victoria americană din Bătălia de la Saratoga din 1777 a convins Franța (în 1778) și Spania (în 1779) să se alieze cu coloniile americane. Olanda a oferit, de asemenea, sprijin, ceea ce a dus la cel de-al Patrulea Război Anglo-Olandez. Dintr-o dată, Marea Britanie a fost forțată să lupte pe mai multe fronturi pe tot globul – în Caraibe, India și Marea Mediterană – astfel că teatrul de operațiuni nord-american nu a mai fost chiar o prioritate, potrivit American Battlefield Trust.
* De ce a pierdut Marea Britanie
În ciuda faptului că avea una dintre cele mai puternice armate din lume și angaja aproximativ 30.000 de mercenari germani (adesea numiți hessieni), Marea Britanie nu a reușit în cele din urmă să câștige războiul din cauza mai multor factori. Unul a fost distanța geografică: aprovizionarea și comanda trupelor peste Oceanul Atlantic s-au dovedit incredibil de dificilă și lentă. Al doilea factor a avut legătură cu întinderea teritoriului: dimensiunea vastă a coloniilor a făcut imposibil ca forțele britanice să poată să dețină altceva decât orașele de coastă pe care le ocupau fizic. Al treilea factor a fost intervenția străină: Marina franceză și sprijinul militar au fost cruciale în neutralizarea superiorității navale a Marii Britanii, culminând cu asediul decisiv al orașului Yorktown din 1781. În fine, al patrulea factor a fost opoziția internă: războiul a fost extrem de nepopular în rândul publicului britanic și a fost intens dezbătut în parlament, ceea ce a îngreunat recrutarea și finanțarea.
* Înfrângerea și Tratatul de la Paris
În urma capitulării armatei lordului Cornwallis la Yorktown, guvernul britanic a pierdut voința politică de a continua conflictul în America de Nord. Guvernul lordului North a căzut și au început negocierile de pace. Prin Tratatul de la Paris (1783), Marea Britanie a recunoscut oficial Statele Unite ca națiune independentă și suverană, cedând teritoriul său la est de râul Mississippi. Totuși, deși Marea Britanie și-a pierdut cele treisprezece colonii americane, impactul economic nu a fost atât de devastator pe cât se temea. Marea Britanie a reconstruit rapid relațiile comerciale cu nou-formatele State Unite și a reorientat atenția imperiului către extinderea teritoriilor sale în India, Canada și, în cele din urmă, Australia.
