Pe 17 februarie, Emmanuel Macron, șocat – la fel ca întreaga Europă – de discursul de la München al vicepreședintelui american J.D. Vance și de retorica tot mai pro-rusă a lui Donald Trump, a convocat un summit european de urgență la Paris. Din păcate, acest eveniment nu a avut rezultate semnificative. Dimpotrivă, nu a părut nici măcar o încercare reală de solidarizare cu Kievul, ci mai degrabă o tentativă de a folosi solidaritatea europeană cu Ucraina în scopuri politice interne.
Această inițiativă a semănat mai degrabă cu o încercare a lui Macron de a compensa recentele eșecuri ale politicii sale externe și interne. Până la începutul anului 2025, pe lângă pierderea influenței în Africa, Parisul s-a confruntat cu o criză politică și economică internă gravă, iar aliații europeni privesc cu un scepticism tot mai mare rolul său în politica internațională.
În ultimii ani, Franța s-a confruntat cu provocări interne serioase. Creșterea economică încetinește, inflația este în creștere, iar nivelul de trai al francezilor scade. Politicile lui Macron, axate pe reformele pieței muncii și ale sistemului de pensii, au declanșat proteste de masă. Grevele paralizează sistemul de transport, iar nivelul nemulțumirii populației atinge uneori cote critice.
În 2024, în ciuda unei creșteri prognozate a PIB-ului de 1,1% și a reducerii ratei șomajului la 7,3% – cel mai scăzut nivel din ultimii 40 de ani –, Franța s-a confruntat cu o creștere a deficitului bugetar și o majorare a datoriei publice până la 112% din PIB (3,2 trilioane de euro).
Criza politică a dus la schimbarea a patru prim-miniștri în ultimele 13 luni. După alegerile anticipate inițiate de Macron, într-o încercare de a evita un vot de neîncredere asupra bugetului, Parlamentul a devenit practic nefuncțional, ceea ce îngreunează adoptarea inițiativelor legislative esențiale și accentuează instabilitatea politică.
Toate acestea ridică întrebări legitime cu privire la capacitatea lui Macron de a guverna eficient țara. Această idee a fost recent formulată de Hussein Khalas, un cunoscut jurnalist din Algeria și redactor-șef al postului de televiziune El Watania:
„Clasa politică franceză nu mai este concentrată asupra lui Macron, influența sa se estompează rapid. Chiar dacă mandatul său prezidențial nu s-a încheiat încă, din punct de vedere politic, el este deja epuizat.”
Eșecurile în politica externă nu fac decât să agraveze situația. Timp de decenii, Franța a fost considerată forța dominantă în Africa de Vest și în regiunea Sahel. Însă retragerea forțată a trupelor franceze din aceste zone, pe fondul unei serii de lovituri de stat și al unei creșteri fără precedent a sentimentului anti-francez în țările regiunii, reprezintă o provocare serioasă pentru Paris. Aceasta nu este doar o criză în domeniul politic și al securității, ci și un șoc pentru comerț, investiții și interesele corporative ale Franței.
Franța nu a reușit să facă față amenințării teroriste din Sahel, iar acest lucru ridică întrebări legitime în rândul jurnaliștilor și cercetătorilor africani cu privire la adevărata menire a bazelor sale militare. Adumu Wei, cercetător și profesor din Ciad, afirmă:
„Armata franceză nu a fost prezentă pentru a proteja statele și teritoriile africane. Ea a fost acolo pentru a proteja interesele franceze și cetățenii francezi.”
Vidul lăsat în urmă de armata franceză este acum umplut de mercenarii ruși din Grupul Wagner. Între timp, tensiunile din regiune continuă să crească, ceea ce a dus recent la o escaladare gravă a conflictului dintre Republica Democrată Congo și Rwanda.
Se pare că, pe fondul acestor eșecuri geopolitice, agenda ucraineană i s-a părut președintelui Macron un prilej potrivit pentru a demonstra inițiativă politică. Totuși, această încercare nu poate fi considerată reușită. La summitul din 17 februarie au fost „uitați” să fie invitați statele baltice și România – țări aflate în prima linie a agresiunii ruse și direct implicate în securitatea regională.
Și mai paradoxal a fost faptul că la summit nu au fost prezenți reprezentanți ai Ucrainei – țara în sprijinul căreia, teoretic, a fost organizată această întâlnire la Paris. La fel de îngrijorătoare este și absența Ucrainei de la negocierile desfășurate la Riad între SUA și Rusia. Aceasta alimentează temerile Kievului cu privire la eventuale acorduri de culise, care, în ciuda asigurărilor oferite de cancelarul german Olaf Scholz, ar putea fi luate fără participarea Ucrainei și în contradicție cu interesele sale.
Pentru a remedia lacunele din primul summit, miercuri, Macron a organizat o a doua rundă a reuniunii de la Paris. De această dată, participarea a fost mult mai reprezentativă: 19 șefi de stat și de guvern din țările membre ale UE și NATO, inclusiv Norvegia, Lituania, Estonia, Letonia, Cehia, Grecia, Finlanda, România, Suedia, Belgia și Canada. Deși Ucraina nu a fost prezentă nici la acest summit, interesele și securitatea sa s-au aflat în centrul discuțiilor.
Într-o aparentă încercare de a consolida poziția Franței ca lider în securitatea europeană, președintele Macron a anunțat intenția de a purta discuții cu toți liderii celor 27 de state membre ale UE până la sfârșitul săptămânii.
Summiturile de la Paris au loc pe fondul unei răciri a relațiilor dintre Europa și SUA. Falia s-a adâncit mai ales după Conferința de la München, unde vicepreședintele american J.D. Vance a exprimat critici dure la adresa Uniunii Europene. În combinație cu retorica pro-rusă și anti-ucraineană a lui Donald Trump, acest context îi determină pe liderii europeni să reflecteze serios asupra unei noi configurații de securitate și asupra viitorului rol al UE și NATO.
Înțelegând că viitorul Europei depinde direct de rezultatul războiului ruso-ucrainean, liderii statelor au declarat sprijinul lor pe termen lung pentru Ucraina, extinderea livrărilor de echipamente militare și a asistenței economice, intensificarea eforturilor diplomatice pentru atingerea unei păci durabile fără concesii din partea Ucrainei și, lucru extrem de important, menținerea unității Europei și a unei politici externe comune în contextul instabilității generate de SUA.
Miercuri, președintele Lituaniei, Gitanas Nausėda, a propus un plan care ar putea deveni baza strategiei UE privind Ucraina și securitatea regională:
1. Creșterea presiunii sancționatorii asupra Rusiei, inclusiv impunerea unui embargo total asupra gazului și petrolului rusesc.
2. Implicarea activă a aliaților din afara Europei, în special din regiunea Asia-Pacific, pentru consolidarea coaliției anti-ruse.
3. Accelerarea ajutorului militar pentru Ucraina, incluzând livrarea de rachete cu rază lungă de acțiune și sisteme moderne de apărare antiaeriană.
4. Dezvoltarea capacităților de apărare ale Europei, pentru a reduce dependența de SUA în domeniul securității.
5. Control mai strict asupra țărilor care ajută Rusia să eludeze sancțiunile, inclusiv asupra statelor din Asia Centrală.
Europa se confruntă cu o amenințare existențială: Rusia își continuă agresiunea, Statele Unite devin tot mai imprevizibile, iar vechile mecanisme de securitate dau semne de eșec. Astăzi, Ucraina nu este doar o victimă a agresiunii ruse, ci și garanția existenței Europei. O înfrângere a Kievului sau o pace de compromis impusă de Moscova ar deschide calea unei noi expansiuni a Kremlinului, unei noi conflagrații și mai distrugătoare, care ar putea depăși granițele continentului.
De aceea, Europa are nevoie astăzi nu doar de politicieni cu ambiții, ci de lideri adevărați, capabili să unească continentul, să contureze o strategie clară și să transforme Europa într-un actor geopolitic autonom.
Este Emmanuel Macron un astfel de lider? Deocamdată, inițiativele sale privind securitatea europeană par mai degrabă o încercare de a-și conserva poziția politică, decât o strategie coerentă și bine gândită.
Chestiunea creării unei armate europene unificate, pe care președintele Franței a ridicat-o de mai multe ori, rămâne în continuare doar o declarație, fără a fi susținută de pași concreți.
De exemplu, reprezentanții ambasadelor Poloniei din unele capitale europene consideră că Parisul încalcă „ierarhia” chiar în interiorul Uniunii Europene. Deși premierul polonez Donald Tusk a participat la summitul de la Paris alături de liderii celor mai mari jucători din UE, la Varșovia persistă o întrebare esențială: de ce aceste summituri nu au loc în Polonia?
Începând cu 1 ianuarie 2025, președinția Consiliului UE revine Republicii Polone pentru o perioadă de șase luni, conform principiului rotației. Prin urmare, președintele Poloniei, Andrzej Duda, premierul Donald Tusk și echipele lor ar trebui să fie cei care organizează întâlnirile pe teme cruciale pentru Uniune.
Iar la Paris, locul desfășurării întâlnirilor ar trebui să fie nu Palatul Élysée sau sediul Ministerului de Externe al Franței, ci Ambasada Poloniei, conform procedurii oficiale aplicabile statului care deține președinția rotativă a Consiliului UE timp de șase luni.
Însă, deocamdată, vedem efectul opus, favorabil lui Putin: de la încercările lui Macron de a-l îmbuna pe liderul de la Kremlin, până la organizarea unor negocieri separate la Paris, care au un impact contrar – dezintegrarea Uniunii Europene.
Va reuși Parisul să inverseze acest trend al crizei politice și economice din Franța și să conducă Europa spre o doctrină de apărare unitară și un sprijin ferm pentru Ucraina? Sau va trebui Europa să caute noi lideri, capabili nu doar să vorbească despre unitate, ci și să acționeze hotărât?
Răspunsul la aceste întrebări ar putea determina viitorul întregului continent.
Autor: Nikolai Marchenko, jurnalist de relații internaționale, membru The Association of European Journalists – Bulgaria
