Cineaşti aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj din carieră concurează pentru trofeele competiţiilor internaţionale ale celei de-a 25-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (Cluj-Napoca, 12-21 iunie). 12 titluri se află în cursa pentru Trofeul Transilvania şi celelalte premii ale Competiţiei Oficiale, în timp ce alte 10 producţii îşi vor disputa premiul Competiţiei What’s Up Doc?, anunţă organizatorii.
“Competiţia de anul acesta este un mix la fel de polarizant ca realitatea de astăzi. Minimalism alb-negru şi exces de sânge şi culori psihedelice. Poveşti adevărate sau născociri dintre cele mai fanteziste. Flirt cu filmul de gen sau orgie cu mai multe genuri deodată. Eroi şi anti-eroi. Drum drept sau bandă Moebius. Alb-negru şi color. Satiră politică şi porno balamuc. Taţi absenţi şi mame excentrice. Sau viceversa. Imaginaţi-vă acum un soi de joc Jenga în care fiecare film e o piesă. De rezistenţă. Împreună, stau în picioare, deşi instabilitatea e asfixiantă. Fără oricare dintre ele, structura s-ar nărui”, declară Mihai Chirilov, director artistic TIFF.
Un cuplu inventează o boală terminală pentru a câştiga bani. Succesul creşte odată cu lăcomia, iar finalul nu iartă pe nimeni. Titrat ca un horror capitalist, cu influenţe coreene şi lipsit de orice compromis, “Sicko” este un tur de forţă expansiv al debutantului Aitore Zholdaskali şi e deja blockbuster în Kazakhstan. Tot un thriller, de această dată între patru pereţi şi în vâna lui Lanthimos, este şi “Aici mă simt acasă” (Feels Like Home, r. Gábor Holtai), debutul maghiar premiat la Sitges, care transformă familia în lichidul amniotic necesar pentru a naşte un individ. Cu forţa.
Vincent Maël Cardona revine după “Magnetic Beats” (TIFF 2022) cu “Regele Soare” (Le Roi Soleil, Franţa), un amestec sofisticat şi high concept de heist movie şi slasher în jurul unui bilet de loto câştigător, unde patima avuţiei duce povestea spre un deznodământ surprinzător. Din Thailanda, “O fantomă utilă” (A Useful Ghost, r. Ratchapoom Boonbunchachoke) propune o poveste la fel de neobişnuită: o logodnică revenită sub forma unui aspirator roşu vorbitor. Un film zănatec şi nonconformist despre iubire şi nedreptăţi care cer să fie reparate, indiferent de formă.
“Lionel”, debutul regizorului spaniol Carlos Saiz, e un experiment atât în faţa camerei, cât şi în spatele ei, pe un scenariu de road movie care nu le-a fost arătat niciodată actorilor (familie reală), dar care dezveleşte şi universalizează emoţionant relaţia dintre un tată şi un fiu. Realitatea din spatele ficţiunii se face simţită şi în “Se face zi” (The Night Is Fading Away), debutul regizorilor argentinieni Ramiro Sonzini şi Ezequiel Salinas – o fabulă cinefilă dulce-amară în care un proiecţionist îşi pierde casa şi jobul şi se mută ca paznic de noapte în cinematograful pe cale de renovare, punând bazele unei comunităţi atipice de iubitori de filme vechi.
“Gol-goluţ” (Truly Naked, Olanda), debutul regizoarei Muriel d’Ansembourg, este un coming-of-age curajos, în care sexul şi goliciunea sunt normalitate, iar întrebarea devine dacă hainele au vreun rol în a-ţi deschide cu adevărat sufletul. Tot coming-of-age, dar cu focus pe o şcoală de tinere care se pregătesc să devină sirene profesioniste, este “Titanic Ocean” (r. Konstantina Kotzamani, Grecia), singurul film în coproducţie cu România din line-up, cu premiera la Cannes anul acesta. Aici veşmintele contribuie la fantezie, iar transformarea e forţată de o lume care s-a învăţat să ceară mereu schimbare.
În “Butterfly” (r. Itonje Søimer Guttormsen, Norvegia), schimbarea e forţată de autocunoaştere, această monedă de schimb contemporană, pe fondul căreia două surori trebuie să negocieze umbra şi moştenirea emoţională a unei mame-guru. “Umbra tatălui meu” (My Father’s Shadow), debutul anglo-nigerian al lui Akinola Davies Jr., este un vis-amintire ce vorbeşte mai clar ca orice înregistrare despre un moment de turnură politică şi cum reverberează el în viaţa unei familii.
Inspirat de un tragic caz real, “Tatăl nostru” (Our Father, r. Goran Stankovic) explorează cultul figurii paterne surogat dintr-o mănăstire sârbească pentru toxicomani şi dificultatea de a-l deconstrui în strania lui complexitate atunci când binele se face prin rău. Şi tot o poveste adevărată stă la baza “Hangarului roşu” (The Red Hangar, Chile, r. Juan Pablo Sallato), venit direct de la Berlinală – un thriller latino-american tensionat despre onoare şi datorie în timpul loviturii de stat a lui Pinochet, construit admirabil cu resurse minimale.
Competiţia What’s Up, Doc?
Este al cincilea an în care secţiunea What’s Up Doc? are o competiţie dedicată în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania, iar cele 10 titluri alese propun o diversitate caleidoscopică de genuri: pe lângă formatul clasic, selecţia mai include o animaţie cu coioţi, un poem-hibrid, o mostră impecabilă de jurnalism sau o serie ludică de B-movies.
“Deşi traversează spaţii geografice diferite (din America în Maroc, din Mexic în Africa de Sud sau din fosta Uniune Sovietică în Israelul de azi), documentarele din competiţie (dintre care 8 debuturi) rămân ancorate în dragoste, în nevoia de apropiere şi poate, cel mai important, în Adevăr, acolo unde diferenţele şi tezele dispar şi rămâne doar experienţa umană, cu bunele şi cu relele ei”, spune Crăiţa Nanu, curator al Competiţiei What’s Up Doc?.
“Ne-ai lăsat singuri” (We Were Left Alone, Spania, r. Adrian Canoura) e o scrisoare de dragoste a fiului pentru tatăl marinar. Într-o lume de părinţi plecaţi departe, acest debut, atipic în repetitivitatea lui, stilizat şi experimental, este iubire prin absenţă, iertare şi acceptare, o instalaţie imersivă sub formă de film. Depărtări aproape nesfârşite găsim şi în “Adio, surori” (Goodbye Sisters, r. Alexander Murphy), o coproducţie Franţa-Nepal care ne poartă până acasă la protagoniste pentru o ultimă vizită, într-o poveste realistă şi picturală despre familie şi şansă.
“Bouchra” (r. Orian Yani Barki, Meriem Bennani) este despre asumarea propriei identităţi în faţa părinţilor şi a ta. Este o poveste de coming-out copleşitor de umană, sensibilă şi, mai ales, adevărată, transformată original într-o superbă animaţie cu coioţi. La rândul lui, “Motel Paraiso” transformă viaţa unor bunici excentrici într-o serie ludică de filme de serie B, cu umor şi tandreţe. Totul în Mexic, în regia lui Jose Eduardo Castilla Ponce.
“Hex” este povestea adevărată a trei prietene care fac un pact să devină celebre ca vrăjitoare şi formaţie de heavy metal. Cum priveşti femeia când îţi urlă în faţă, se mânjeşte cu sânge de menstruaţie şi înşiră gutural incantaţii? Debutul, surprinzător de elegant, al regizoarei norvegiene Maja Holand reuşeşte să facă de ruşine absolut toate glumele la adresa feministelor.
“Variaţiuni pe o temă” (Variations on a Theme, r. Jason Jacobs, Devon Delmar) e un hibrid poetic pur-sânge, ce ne transportă în Africa de Sud şi ne arată cum trădarea sistematizată, acoperită de linişte şi ani, îşi poartă ecoul peste generaţii, ghidată de speranţa care, naiv, ne face să visăm la nemurire şi dreptate.
“Aici, în Numbi, unii au mâinile mânjite de sânge, alţii de noroi. Dar toţi cei din lumea asta au coltan în buzunar.” Despre noroi şi sânge (Of Mud and Blood, Franţa, r. Jean-Gabriel Leynaud) explorează realitatea coltanului din Congo şi poveştile de viaţă pe care le zdrobeşte, într-un demers cu accente steinbeckiene. E despre fragilitatea viselor, în timp ce Gardienii din Seul (The Guardians of Seoul, r. Kim Jong-woo, Kim Shin-wan, Cho Chul-young) e despre puterea lor. Documentarul, construit ca un thriller şi filmat în noaptea când locuitorii din Seul s-au organizat să oprească decretarea legii marţiale, este o mărturie vie că puterea stă în oameni, iar trecutul există pentru ca noi să învăţăm din el.
Ori, pentru a face asta, e important să ni-l amintim. “Memorie” (Memory), debutul de la Veneţia deja titrat al Vladlenei Sandu, este o fascinantă plimbare prin amintirile unui copil care a trăit căderea Uniunii Sovietice şi ruptura familiei între Cecenia şi Crimeea. Istoria aproape improbabilă, ce se desfăşoară cu păpuşi ca actanţi, e presărată de întrebări mari şi aparent naive, care însă rezonează dureros şi astăzi. Şi tot întrebările stau la baza celui mai minat film din competiţie, “Departe de Maine” (Far from Maine). În această coproducţie Franţa-Italia-Ungaria, născută în Israel, regizorul Roy Cohen are extraordinarul curaj de a interoga incomod despre ce doare, de ce doare şi cum îi sună durerea asta celuilalt, într-una dintre cele mai puternice şi echilibrate pledoarii pentru pace.
