În multe sate din Vrancea, lacătele bibliotecilor nu s-au mai deschis de ani de zile, în altele cărțile au fost mutate dintr-o clădire în alta, au rămas încuiate în dulapuri sau au dispărut treptat din viața comunității. Pentru mulți copii din mediul rural, întâlnirea cu o carte de povești nu începe într-o bibliotecă, ci atunci când cineva vine special să le citească o poveste.
De opt ani, programul ‘Carte în sate’, inițiat de Asociația ‘Eu, Tu și Ei’ Focșani, încearcă să aducă lectura acolo unde accesul la cărți este limitat sau inexistent. În spatele proiectului se află fosta jurnalistă Silvia Vrînceanu Nichita, care a umplut o valiză cu cărți și a pornit la drum cu gândul de a petrece o vară alături de copiii de la munte. Astăzi, proiectul a ajuns în peste 100 de sate din Vrancea, Galați, Brăila și Buzău, dar și în zona transnistreană a Republicii Moldova sau în comunități românești din afara granițelor naționale.
‘Ideea noastră a fost să mergem cu cărți de povești în comunități rurale îndepărtate, izolate, în sate în care poate mai sunt doar câțiva copii. Ne-am dorit nu doar să ducem cărți, ci să petrecem timp cu copiii, să implicăm în povestea noastră voluntari pe care i-am numit povestași, care să ofere din timpul și știința lor copiilor din sate, pentru a-i motiva să citească, să învețe, să creadă în ei și în puterea educației. Inițial am crezut că va fi o poveste de o vară. M-am uitat pe hartă și am ales cinci dintre cele mai îndepărtate sate, cum ar fi Piscul Radului. Am vrut să fac ceva pentru copiii uitați, copii cu potențial dar care se pierd, dar și să îmi ofer mie puțină bucurie și să întorc ceva locului din care provin. Opt ani mai târziu încă mergem cu cărți și voluntari în sate, iar copiii ne așteaptă cu mare nerăbdare. Carte în sate aduce acum împreună voluntari, cărți și copii într-o poveste despre ‘Da, se poate!’. Transformăm cartea instrument de dialog, dăm glas și încredere copiilor uitați de autorități și chiar de părinți, le dăruim din timpul nostru pentru a-i motiva spre învățătură. Vrem astfel să oferim un remediu alternativ la problemele societății. Ce mici nu primesc de la povestași doar cărți – pentru unii prima carte -, ci văd cu ochii lor modele de urmat, văd că există o lume alternativă la ecrane, manele, jocuri de noroc, false modele și ‘cultură’ de tip TikTok’, a declarat, pentru AGERPRES, Silvia Vrînceanu.
În multe dintre localitățile în care a ajuns caravana ‘Carte în sate’, problema nu a fost lipsa copiilor interesați de lectură, ci accesului la carte nouă, relevantă pentru copii. Unele biblioteci comunale funcționau doar pe hârtie, altele aveau colecții învechite, iar în anumite comunități ușa bibliotecii era încuiată de ani întregi.
Un astfel de exemplu este satul Mărăști, unde închiderea școlii a însemnat și dispariția bibliotecii. Pentru copiii rămași în sat nu mai exista niciun loc din care să poată împrumuta o carte. Luminița Apostol, voluntară în programul carte în sate, își amintește că, înainte de apariția povestașilor în satul-erou al Primului Război Mondial, lectura de plăcere le era necunoscută copiilor. Aici sunt organizate tabere de lectură iar povestașii vin de mai multe ori pe an pentru a-i întâlni pe copii.
‘Înainte să ajungă Silvia și povestașii ei la Mărăști, cu atelierele lor de povești, nu exista o bibliotecă la care copiii să aibă acces. Când s-a închis Școala ‘Regina Maria’, care este o clădire istorică, a dispărut și biblioteca. Copiii merg să învețe acum la Răcoasa, iar eu aveam de mult un vis: să existe din nou o bibliotecă pentru copiii de aici. Reîntâlnirea mea cu Silvia a făcut ca acest vis să devină realitate, chiar dacă la o scară mai mică decât mi-o imaginasem. Mi-a plăcut când se reuneau la biserică și citeam împreună câte o poveste cu voce tare. Cred că cei mici nu au avut decât de câștigat din asta’, povestește voluntara.
Ideea s-a concretizat în 2023, când în pridvorul bisericii a fost amplasat unul dintre primele ‘Cărțindare’, mobilierul de lectură devenit simbolul proiectului.
‘Silvia a venit cu ideea acestui Cărțindar, o micuță căsuță în care încap cam 150 de cărți, iar eu m-am ocupat de tot ce a însemnat execuția. Am găsit oameni care au donat materiale, un meșter care a construit căsuța, iar Gabriela, de la Garsoniera Culturală, de asemenea voluntară în proiect, a pictat-o. Mi-a plăcut foarte mult faptul că putea fi amplasată în aer liber, astfel încât copiii să aibă acces la cărți oricând, fără program și fără cheie. Am ales pridvorul bisericii tocmai pentru că este un loc sacru, în care toată comunitatea ajunge’, spune Luminița Apostol.
Silvia Vrînceanu Nichita afirmă că una dintre cele mai mari provocări întâlnite în teren a fost tocmai dispariția treptată a bibliotecii ca spațiu viu al comunității.
‘Odată ce o bibliotecă se închide, este foarte greu să o redeschizi. Sunt sate în care cărțile zac în camere încuiate, umede, sau în spații în care copiii nu au acces în vacanțe sau la sfârșit de săptămână. În unele locuri, bibliotecile există doar pe hârtie. Problema nu este doar lipsa cărților, ci faptul că lipsește omul acela special numit bibliotecar care să pună cartea potrivită în mâinile copiilor, care să citească împreună cu ei, pentru ei’, a explicat aceasta.
Din experiența acumulată în sute de activități, coordonatoarea programului este convinsă că rolul bibliotecarului s-a schimbat radical. El nu poate fi doar administratorul unor rafturi cu volume, ci trebuie să devină un mediator cultural și un om care își caută cititorii.
‘Bibliotecarul este precum un misionar, el trebuie să-și pună rucsacul cu cărți în spate și să bată la porțile familiilor cu copii, să le citească povești, să le recomande cartea potrivită, la timpul potrivit. Nu cred că bibliotecarul trebuie să stea și să mai aștepte oamenii să vină la bibliotecă în timpul unui program de tip 8-16. El trebuie să meargă spre comunitate, să ducă povești, să citească, să creeze întâlniri, să devină un activator al comunității. Bibliotecarul poate fi acel influencer rural care deschide o ușă într-un sat în care copii sunt uitați în lumea de dincolo de ecranele telefoanelor’, a afirmat Silvia Nichita.
Din experiența acumulată în sute de activități, coordonatoarea proiectului este convinsă că rolul bibliotecarului s-a schimbat radical. Bibliotecarul nu mai poate fi doar administratorul unor rafturi cu volume, ci trebuie să devină un mediator cultural și un om care își caută cititorii.
Din această viziune s-a născut și ‘Cărțindarul’, unul dintre simbolurile proiectului, care s-a inspirat din povestea merindarului, o tradiție superbă a ospitalității românești. O căsuță mică, din lemn, cu o cruce deasupra, în care oamenii din vechime puneau apă proaspătă și merinde pentru trecătorii care parcurgeau distanțe mari pe pe jos sau cu carele, într-o epocă în care nu existau magazine prin sate. Regula nescrisă a muntelui spunea că oricine trece pe acolo poate mânca din ce găsește, cu condiția să lase curat și, dacă are posibilitatea, să lase ceva și pentru următorul drumeț. Cărțindar-ul a fost inclus în poveste cu ajutorul copiilor și a devenit un mobilier de lectură, amplasat în comunități și gândit ca un punct de întâlnire în jurul cărții. Povestea a început odată cu o finanțare obținută de la Administrația Fondului Cultural Național și cu dorința de a transforma lectura într-o aventură. La ora actuală au fost deschise în jur de zece astfel de minibiblioteci.
‘Alături de Cărțindar, l-am creat pe Cărțilă, spiritul protector al cărților de povești, inamicul lui Telefonilă, care vrea să-i țină pe copii cât mai mult în lumea poveștilor. Am vrut să construim un personaj care să îi cheme pe copii spre lectură și să îi ajute să descopere bucuria poveștilor. Apoi, împreună cu un arhitectul Teodor Tiberiu Stanciu, am pus pe hârtie această idee pentru a o transforma într-un obiect real, într-un spațiu de lectură care să rămână în comunitate și după ce noi plecăm. Pentru că un proiect nu poate fi durabil dacă oamenii din comunitate nu devin parte din el’, a povestit inițiatoarea proiectului.
În Mărăști, experimentul a fost privit, la început, cu neîncredere. Mulți localnici erau convinși că volumele lăsate la îndemâna copiilor vor fi distruse. La fel și în satul Răiuți sau la Andreiașu de Sus. Realitatea a fost însă cu totul alta, spune Luminița Apostol.
‘Când au auzit că vrem să punem cărțile într-o căsuță afară, multă lume mi-a spus că o să le găsesc rupte și împrăștiate pe drum. Vreau să spun că nu s-a întâmplat deloc așa. Faptul că eu am crezut în copii și în dorința lor de a citi, la fel ca Silvia, a fost de bun augur. Nimeni nu a rupt cărți. Toată lumea le-a răsfoit, le-a citit și le-a înapoiat. Copiii chiar le schimbă între ei. Dacă este o carte pe care și-o doresc mai mulți, își fac un fel de listă de așteptare. Știu cine o citește acum și la cine va ajunge după aceea. Silvia ne aduce mereu alte cărți, copiii le împrumută și le aduc înapoi. Totul funcționează foarte frumos’, spune voluntara.
Ea povestește că una dintre cele mai mari satisfacții este să îi întâlnească pe copii pe ulițele satului cu câte o carte în mână.
‘De multe ori i-am întâlnit pe stradă venind cu cărți de acolo sau i-am găsit chiar în pridvorul bisericii răsfoindu-le. Le-am făcut fotografii și i le-am trimis Silviei. Eu nu sunt zilnic la școală ca să văd cât de mult au evoluat, dar schimbarea este vizibilă. Înainte nu aveau acces la astfel de cărți, iar acum, fiind la doi pași de fiecare dintre ei, merg să le împrumute firesc. De fiecare dată când vin activitățile cu Silvia și îi întreb ce au mai citit, îmi povestesc despre cărțile pe care le-au descoperit. Pentru mine este dovada că s-a schimbat ceva’, spune Luminița Apostol.
Voluntara crede că nu doar existența cărților contează, ci și felul în care acestea sunt alese și prezentate copiilor.
‘Silvia încearcă să aducă niște cărți mai apropiate de preocupările lor, mai colorate, mai atractive. Contează foarte mult. Când vine și citește împreună cu ei, îi pune pe fiecare să deschidă cartea, să citească un fragment, îi implică în poveste și îi face să se distreze. Le plac foarte mult aceste cărți și mai ales atelierele povestașilor. Dar, în același timp, sunt și copii care ajung să iubească literatura clasică. Avem o fată care a primit de la Silvia ‘La Medeleni’, în trei volume, și este îndrăgostită de lectură. Scrie foarte frumos și chiar a câștigat unul dintre concursurile organizate de proiect. Asta înseamnă că, dacă le pui cartea potrivită în mână, copiii merg mai departe singuri’, afirmă ea.
În jurul acestor spații au apărut și ‘povestașii’, voluntarii care citesc copiilor cu voce tare. Mulți dintre ei sunt elevi, studenți sau foști beneficiari ai programului. Între timp, unii au ajuns chiar învățători sau profesori.
‘Avem tineri care au crescut odată cu proiectul și care acum sunt cadre didactice sau se pregătesc să intre în învățământ. Sunt copii pe care i-am întâlnit acum opt ani și care au devenit voluntari, apoi studenți și acum profesori. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai importante rezultate ale proiectului. Nu faptul că am dus cărți într-un sat, ci faptul că un copil a descoperit lectura și a ales mai târziu să lucreze, la rândul lui, cu alți copii. să se joace de-a profesorul. Iar dacă ești adolescent, voluntariatul este cea mai bună oportunitate pentru a descoperi ceea ce îți place să faci’, a spus Silvia Vrînceanu.
În opinia Silviei Vrînceanu, viitorul bibliotecilor depinde tocmai de această transformare a spațiului tradițional. Biblioteca trebuie să devină un centru comunitar, un spațiu în care copiii, părinții și bunicii să se întâlnească.
‘Dacă îi spun unui copil să lase telefonul din mână, trebuie să-i ofer ceva drăguț în schimb, o experiență interactivă, creativă. Trebuie să existe un loc în care să se întâlnească cu alți copii, să citească, să vorbească, să participe la activități. Biblioteca poate și trebuie să devină acel loc. Poate găzdui ateliere, întâlniri între generații, seri de lectură. În multe sate, oamenii au nevoie doar de cineva care să facă primul pas pentru a deschide acest cerc virtuos să să adune comunitatea laolaltă’, a subliniat aceasta.
Rezultatele unei astfel de abordări se văd deja în școlile în care proiectul a reușit să creeze mici biblioteci sau să le revitalizeze pe cele existente.
În unele școli, efectele pot fi măsurate inclusiv în rezultatele elevilor la concursurile de literatură.
Profesoara de limba și literatura română Mihaela Ivan, de la Școala Gimnazială Corbița, spune că apropierea copiilor de lectură s-a schimbat radical odată cu apariția bibliotecii în sala de clasă.
‘Existența bibliotecii în viața copiilor noștri a produs o multitudine de schimbări. În primul rând, numărul elevilor-cititori a crescut pe zi ce trece. Având șansa de a împrumuta cărți noi și atractive, elevii au descoperit frumusețea lecturii, fiind din ce în ce mai interesați de lumea literară. Mulți dintre copii s-au descoperit. În esență, și-au descoperit pasiunea pentru lectură, pe care au fructificat-o nu doar la orele de literatură, ci și în alte contexte. Având biblioteca în sala de clasă, elevii împrumută cărți, citesc în pauze, discută cu interes despre cărți. Mi-am dat seama că reușim să îi apropiem de literatură doar dacă aceasta se află printre ei. O altă schimbare majoră constă în participarea la concursuri literare și la olimpiade. De când avem cărțile printre noi, rezultatele sunt din ce în ce mai frumoase. De exemplu, anul acesta, eleva Chiriță Teodora a obținut la etapa națională a Concursului național pentru elevii din mediul rural ‘Universul cunoașterii prin lectură’ premiul al II-lea. Timpul a trecut, iar acum peretele este plin cu biblioteci doldora de cărți’, spune profesoara.
Pentru Ionelia Burghelea, profesoară de limba și literatura română și unul dintre voluntarii de la ‘Carte în sate’, lectura nu înseamnă doar contactul cu literatura, ci și formarea unei comunități în jurul copiilor.
‘Proiectul ‘Carte în sate’ organizează activități de lectură și literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu. Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții. Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai mari, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților’, afirmă profesoara.
Experiențele acumulate în teren au convins-o pe Silvia Vrînceanu că lectura este, de multe ori, doar pretextul unei întâlniri mai importante.
‘La un moment dat am înțeles că, de fapt, proiectul nu este doar despre cărți. Cartea, povestea este pretextul pentru ceva mai important. Este despre conectarea cu copilul, despre încredere și despre speranță. De multe ori, noi am dus în sate mai mult decât cărți. Am dus ideea că cineva se gândește la copil, că cineva îl vede ca pe o ființă prețioasă, îl privește în ochi cu bucurie, că satul lor contează și că și ei au dreptul să viseze la ceva mai bun. Iar când vezi că un copil începe să creadă în el sau că o comunitate începe să facă lucruri și fără tine, atunci înțelegi că efortul a meritat’, mărturisește aceasta.
După opt ani de drumuri, mii de kilometri parcurși, valize pline cu cărți și sute de activități organizate în școli, biserici, prin poieni, cămine culturale sau curți de gospodării, proiectul ‘Carte în sate’ continuă să crească și să ducă bucurie prin lectură. Nu prin sedii noi sau investiții spectaculoase, ci prin comunități în care lectura a reușit să redeschidă dialogul dintre copii, părinți și profesori. Voluntarii strâng în această perioadă fonduri pentru a crea ‘Școala pe roți’, un centru educațional mobil 3 în 1, bibliotecă mobilă, ludotecă și centru de activități de educație nonformală operat de voluntari în beneficiul copiilor și adolescenților din zonele rurale dezavantajate, categorii de public marginalizate, unde nu există biblioteci publice și nici alte servicii publice de natură educativă iar copiii studiază adesea în clase simultane sau fac naveta în școli aflate în localități învecinate. În paralel, voluntarii derulează un proiect de implicare a tinerilor în comunitate, finanțat de programul Erasmus+, care și-a propus să creeze o mișcare de susținere a voluntariatului.
Pentru multe dintre satele în care a ajuns caravana de lectură, cea mai importantă realizare nu este numărul de volume donate, ci faptul că, acolo unde ușa bibliotecii rămăsese ani la rând închisă, copiii au început să lase ecranele și să caute din nou povești tipărite pe file de carte, oameni care să creadă în ei și să îi susțină. Iar uneori, așa cum s-a întâmplat la Mărăști sau Corbița, o simplă căsuță cu cărți ori un raft de lectură așezat într-o sală de clasă, alături de omul special numit povestaș, au devenit începutul unei comunități care citește din nou.
