Într-o lume tot mai grăbită, în care lectura pare o activitate de altădată, bibliotecile publice din Vrancea duc, zi de zi, o bătălie tăcută pentru supraviețuire. Unele reușesc să se reinventeze, să aducă laolaltă comunități și să crească generații de tineri curioși. Altele, din păcate, dispar sub ochii celor care le iubeau.
Dar, deși de cele mai multe ori resursele sunt limitate, bibliotecarii nu renunță. Pentru mulți dintre ei, această profesie nu este o meserie, ci o vocație în sensul deplin al cuvântului: o chemare către oameni, educație și frumos, un crez că o carte poate schimba o viață.
Pentru Daniela Țîțu, biblioteca nu este doar un loc în care se împrumută cărți, ci un spațiu de întâlnire, de sprijin și de formare pentru întreaga comunitate. Ea spune că, dincolo de rafturi și de cataloage, munca de bibliotecar înseamnă înainte de toate apropierea de oameni și înțelegerea nevoilor lor.
‘Pentru mine, ca om de cultură, nu vor fi niciodată diferențe între oameni, indiferent din ce categorie socială ar fi utilizatorul bibliotecii. Pentru mine, copiii sunt copii și sunt de la Dumnezeu. Lucrând cel mai adesea cu cei mici, am avut norocul unei colaborări frumoase cu cadrele didactice, de la grădiniță până la gimnaziu, din toate satele comunei. Copiii i-am cunoscut, le-am știut nevoile, pentru că ușa bibliotecii a fost mereu deschisă, biblioteca fiind un spațiu cu acces pentru oricine. Au știut întotdeauna că aici găsesc înțelegere, informație, ajutor, o vorbă bună. Biblioteca înseamnă alternativă, deschidere, educație. Înseamnă să înțelegi nevoile oamenilor și să le oferi soluții. Un singur cuvânt poate defini totul: vocația. Dacă nu-ți place să fii printre cărți, dacă nu-ți place să fii între oameni, dacă nu ai răbdare, nu poți fi bibliotecar. Trebuie să găsești drumul către sufletul celuilalt. Pentru mine, nu există bucurie mai mare decât când un copil iese pe ușa bibliotecii cu ochii strălucind, cu o carte în mână și cu o întrebare nouă în minte. Atunci știu că s-a aprins o lumină. Dacă un copil pleacă din bibliotecă cu un plus de frumos, atunci rostul meu pe lume e împlinit’, a declarat, pentru AGERPRES, Daniela Țîțu, bibliotecară la Homocea.
Ea spune că activitatea din bibliotecă reflectă adesea realitățile sociale ale comunității. În multe familii din mediul rural, părinții pleacă la muncă în străinătate, iar copiii rămân între două lumi, cu dificultăți de adaptare și cu nevoia de sprijin. Vorbește despre aceste situații cu îngrijorare, dar și cu dorința de a face tot ce poate pentru ca biblioteca să rămână un punct de sprijin pentru copii și pentru familiile lor.
‘Fluctuațiile astea, părinții care vin și pleacă mereu în străinătate, sunt o mare durere. Pentru că există situații în care copiii rămân între lumi. Îi cunosc de mici, le știu glasul, zâmbetul, poveștile, și, dintr-odată, părinții spun că pleacă, ‘dar îi dăm la școală acolo’. Trec ani și, când se întorc, copiii îmi spun cu sinceritate că n-au făcut mare lucru acolo. Se pierd între lumi. Aici deja se simt prea mari pentru a mai merge la ore, iar acolo n-au rădăcini. E dureros. Eu am încercat mereu să vorbesc cu părinții, să le spun că educația nu suferă amânare. Le-am spus: decideți unde trăiți, pentru că altfel copiii sunt pierduți între două locuri care nu-i mai recunosc. Eu nu mă feresc să spun că biblioteca înseamnă educație. Biblioteca e un organism viu, trebuie să respiri odată cu el. Ea oferă alternativă, deschidere, înțelegere. În afară de școală, în satele noastre nu prea mai există alt forum educativ. Și atunci totul cade pe umerii noștri, pe umerii unei bibliotecare care trebuie să se reinventeze permanent, să găsească soluții, să facă pe profesorul, pe psihologul, pe fratele mai mare. Aici vin mamele cu necazurile lor, vin adolescenți cu întrebări despre lume, vin bătrânii să citească presa și să povestească puțin din trecut, doar ca să simtă că nu sunt singuri. Și eu știu, clipă de clipă, că nu dau doar o carte. Dau o fărâmă de sens, o speranță. Dacă am reușit să țin un copil aproape de cărți și de gândul bun, cred că mi-am făcut datoria’, a fost de părere Daniela.
Situația nu este însă aceeași peste tot. În comuna Mera, biblioteca a fost scoasă din organigramă, iar bibliotecara a fost mutată pe un alt post, cu atribuții administrative. Cu toate acestea, biblioteca continuă să țină ușa deschisă pentru copii. Doinița Bălan povestește că, în ciuda dificultăților, copiii continuă să vină la bibliotecă pentru că au nevoie de un loc în care să citească, să stea de vorbă și să se simtă ascultați.
‘Situația e de plâns. La noi, biblioteca a fost scoasă din organigramă, iar pe mine m-au trecut pe compartimentul juridic, cu atribuții de bibliotecă. Mă doare, dar m-am dus mai departe. Eu am rămas în bibliotecă, chiar și așa. Vin copiii, vin pentru că le place. Vin pentru că aici se simt în siguranță, râd, citesc, pun întrebări. Le place să stea și să povestim. Uneori mă întreabă ce se întâmplă, de ce spun oamenii că se închide, iar eu le spun că biblioteca nu se închide niciodată câtă vreme există cineva care o iubește’, susține Doinița.
Bibliotecara spune că, de-a lungul anilor, a încercat să mențină vie activitatea bibliotecii prin proiecte, donații de carte și activități cu elevii din comunitate.
‘Am făcut tot ce am putut: am cumpărat cărți noi, am primit donații, am făcut proiecte cu școala, cu biserica, am făcut concursuri de cultură generală. Întrebam copiii despre ce au citit, le ceream să povestească. Și veneau cu bucurie. Era lumea noastră mică acolo, în căminul cultural. Am primit șase sute de cărți prin donații, am adus din suflet mobilier, materiale, am făcut ordine singură într-un fond de carte vechi și am pornit de la zero. Dar copiii au venit. Nu pentru scaune, nu pentru internet, ci pentru că simțeau că cineva îi ascultă. Ei sunt motivul pentru care nu pot să renunț. Voi lupta cât pot pentru biblioteca asta. E parte din mine’, afirmă femeia.
În alte comunități, însă, biblioteca a dispărut complet. În comuna Bălești, postul de bibliotecar a fost desființat, iar biblioteca a fost închisă, o decizie care a lăsat fără explicații atât cadrele didactice, cât și copiii care veneau zilnic să citească sau să își facă temele.
‘Nu am înțeles niciodată de ce. S-a spus că suntem aproape de oraș și că nu e nevoie. Dar eu știam că veneau zilnic copii, veneau grupe de grădiniță, veneau elevi, își făceau temele, își scriau referatele. Erau copii fără sprijin acasă, cu părinți plecați, crescuți de bunici. Aveam o fată care venea zilnic, subțirică, timidă. Bunica nu știa să o ajute la teme. A învățat la mine în bibliotecă să caute în carte, să scrie. A ajuns premiantă. Cum să spui că nu e nevoie de bibliotecă? Nu era doar un loc cu rafturi, era un loc unde copiii găseau răbdare și încredere’, spune fosta bibliotecară Elena Costin, care își amintește cu tristețe de acea perioadă și spune că biblioteca era pentru mulți copii singurul loc în care găseau sprijin.
Perioada pandemiei a schimbat însă, într-o anumită măsură, modul în care copiii folosesc biblioteca. Accesul la tehnologie și la dispozitive electronice a redus prezența elevilor în spațiile multimedia ale bibliotecilor, însă activitățile educative au continuat sub alte forme.
‘Avem peste 13.600 de volume în bibliotecă, din toate domeniile. Avem și o sală multimedia cu 12 calculatoare și videoproiector, care au fost foarte utile pentru copii. Dar de la pandemie încoace, când elevii au lucrat online și au fost dotați cu tablete și laptopuri, activitatea multimedia a bibliotecii a scăzut. Nu au mai venit atât de mulți copii la calculatoare. Dar continuăm să avem foarte multe activități cu școala și grădinița, nu doar pentru activități de lectură, ci și pentru multe activități practice, manuale. Publicul nostru țintă rămâne în continuare cel școlar. Avem și adulți care vin, chiar și persoane în vârstă, dar baza sunt copiii. Dincolo de bibliografia școlară, copiii vin aici pentru cărți de aventură, de povești, SF, romane istorice’, spune Anișoara Diniță, bibliotecară la Gugești.
În mediul urban, bibliotecile școlare au încercat, la rândul lor, să găsească metode noi pentru a-i apropia pe elevi de lectură. În multe cazuri, acest lucru a însemnat transformarea bibliotecii într-un spațiu dinamic, în care cartea devine punctul de plecare pentru activități și dialog. Liliana Leonte, bibliotecară la Școala Gimnazială ‘Anghel Saligny’ din Focșani, spune că rolul bibliotecarului nu mai este de mult doar acela de a împrumuta cărți, ci de a crea contexte în care copiii să descopere singuri bucuria lecturii.
‘Când am venit în școală, acum aproape 30 de ani, directorul de la Casa Corpului Didactic ne spunea mereu: ‘ieșiți dintre rafturi!’ La început nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă. Până într-o zi, când copiii au venit în număr mare să-mi ceară Fabulele lui Grigore Alexandrescu. Mi-am dat seama că e o temă de clasă și, împreună cu doamna învățătoare, am organizat o activitate la clasă. A fost momentul în care am înțeles: să ieși dintre rafturi înseamnă să mergi spre copii, să le vorbești despre cărți, să aduci biblioteca la viață. De atunci, am ieșit tot mai des, nu doar în școală, ci și în afara ei. După renovarea, biblioteca s-a transformat, copiii o descoperă altfel. Țin minte cât de emoționant a fost când un elev mi-a spus că biblioteca noastră e mai frumoasă decât camera lui. Ce poate fi mai încurajator decât asta? Chiar zilele trecute, un băiețel mi-a mărturisit că a stat până la ora două noaptea să citească o carte pe care i-am recomandat-o. Astfel de momente îți arată că munca ta are sens. Ei citesc, se desprind de telefoane, cred în recomandările tale. Cred, de fapt, în tine’, spune cu mândrie Liliana Leonte.
Bibliotecara crede cu tărie că apropierea copiilor de lectură nu se face prin obligații sau prin impunere, ci prin răbdare și prin înțelegerea intereselor fiecărui copil.
‘Dacă un elev intră în bibliotecă, nu trebuie să plece fără o carte, o informație sau, pur și simplu, un strop de frumos. Am avut copii care mi-au spus că nu au citit niciodată o carte. Îți trebuie răbdare, încredere și pasiune ca să-i atragi. De multe ori, pleci de la ce își dorește cititorul, fie o poveste SF sau o carte de groază, și, treptat, îl aduci către o literatură de calitate. Așa se nasc cititorii fideli. Țin minte un elev care, în clasa a II-a, voia ceva ‘de groază’. I-am spus că poveștile ne ajută să visăm, să ne relaxăm, să ne regăsim copilăria. De acolo a început o adevărată poveste de dragoste între acel copil și carte. Mai târziu îmi spunea că citește noaptea, sub pătură, la lumina lanternei, ca să nu-l prindă părinții. Pentru mine, asta e dovada cea mai sinceră că lectura prinde rădăcini’, a subliniat Liliana Leonte.
La nivel județean, situația bibliotecilor este una contrastantă. Există comunități în care bibliotecile au reușit să devină centre culturale active, dar și localități în care ele au dispărut complet din lipsă de personal sau de interes administrativ. Managerul Bibliotecii Județene Vrancea, Oana Raluca Boian, spune că fiecare bibliotecă închisă înseamnă, de fapt, o oportunitate pierdută pentru educație și pentru dezvoltarea comunității.
‘Avem biblioteci care merg excelent, unde activitățile culturale sunt permanente și pline de copii. Avem biblioteci care s-au reinventat, oameni tineri care au însuflețit comunitățile, care au reușit o apropiere extraordinară de tineri. Acolo, în locul unde altădată era tăcere, se aud râsete și se fac proiecte. Dar în alte locuri s-a pierdut totul. Avem cazuri în care bibliotecarii au decedat și postul nu a mai fost ocupat, altele unde postul s-a desființat pur și simplu. Este trist, pentru că fiecare bibliotecă închisă înseamnă o șansă pierdută la educație. Bibliotecarul bun nu e doar custode de carte, el e pedagog, consilier, prieten, animator cultural. E liantul care ține comunitatea laolaltă’, afirmă Oana Raluca Boian.
Dincolo de statistici și de decizii administrative, poveștile acestor biblioteci arată că rolul lor rămâne unul profund uman. Pentru mulți copii, biblioteca este locul în care descoperă prima carte, primul mentor și, uneori, primul vis.
În final, bibliotecara din Homocea revine la ideea care i-a ghidat întreaga activitate: aceea că lectura nu este o simplă activitate, ci o formă de construire a caracterului.
‘Cartea a fost și rămâne cea mai bună alegere. Nu vorbesc din poziția unui ‘om de carte’, ci din cea a unui om care se respectă. Putem câștiga bani, dar dacă nu dublăm banii cu inteligență, cu răbdare, cu spirit, cu suflet, totul e în van. Poți pierde tot. Ce rămâne atunci? Fondul tău, mintea ta, principiile tale. Și astea… nu le formezi pe TikTok. Le formezi citind, alegând ce e bun, având răbdare cu tine. Eu le spun mereu copiilor: Dumnezeu nu ne dă totul, ne dă semințe. Eu, aici, în Homocea, doar îmi fac datoria să însămânțez. Dacă semințele mele vor cădea pe un pământ fertil, dacă unul, doi, trei copii vor duce mai departe dragostea pentru carte, pentru frumos, atunci înseamnă că n-am trăit degeaba’, a conchis Daniela Țîțu.
