Domnitorul Carol I (1866-1881; rege al României între 1881-1914) a promulgat, la 1/13 iulie 1866, noua Constituție a României, întemeiată pe principii democratice moderne și care a reprezentat unul din actele fundamentale de edificare a României moderne. Adunarea Constituantă adoptase, la 29 iunie/11 iulie 1866, noua Constituție în unanimitate, domnitorul Carol I depunând jurământul pe Constituția adoptată la 30 iunie/12 iulie 1866, se arată în lucrarea ‘Istoria românilor’, apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, București, 2003).
Constituția de la 1866 a fost redactată după modelul Constituției Belgiei din februarie 1835, considerată atunci a fi cea mai avansată pe plan european.
Noua lege fundamentală consacra unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilea, pentru prima oară în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite, și statua drapelul național tricolor (albastru, galben și roșu). De asemenea, proclama o serie de principii esențiale: principiul suveranității naționale, principiul separației puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), principiul responsabilității ministeriale, libertățile și drepturile fundamentale ale cetățeanului, guvernare reprezentativă.
Noua Constituție a fost adoptată în urma acordului stabilit între Adunarea legiuitoare și principele Carol I, iar forma finală, promulgată la 1/13 iulie de către acesta, reprezenta un compromis între forțele politice interne. ‘Deși Constituția ar fi putut avea un caracter cu mult mai înaintat dacă liberalii radicali și-ar fi putut impune punctul de vedere, ea a reflectat, totuși, prin rezultanta la care s-a ajuns, succesul partizanilor stabilirii unor noi rânduieli politice, realizându-se un pas mai departe esențial pe drumul desăvârșirii organizării moderne a societății românești’, se subliniază în lucrarea ‘Istoria românilor’ (Editura Enciclopedică, București, 2003).
Publicată în ”Monitorul Oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866, Constituția era structurată pe opt titluri și 133 de articole. Aceasta consacra, ca formă de stat, monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie directă masculină, succesorii fiind crescuți în religia țării, punctează sursa amintită. Șeful statului era domnul, ale cărui prerogative erau extinse, fiind învestit cu dreptul de veto absolut. Șeful statului exercita puterea legislativă împreună cu Reprezentanța națională, iar puterea executivă – împreună cu Consiliul de miniștri.
Titlul I consacra dreptul țării de a purta numele de România și reafirma cu vigoare principiul unității statului național: ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România” (art. 1). (‘Istoria românilor’, Editura Enciclopedică, București, 2003).
”Despre drepturile Românilor” era titlul al II-lea și cuprindea 26 de articole prin care se garantau drepturile și libertățile cetățenești: libertatea individuală, a presei, a învățământului, a întrunirilor și a conștiinței, egalitatea în fața legii, desființarea privilegiilor, scutirilor și monopolurilor de clasă, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietății, inviolabilitatea corespondenței, dreptul la azil politic. ‘Țăranilor li se garanta posesiunea loturilor pe care le obținuseră în virtutea legii rurale din 1864, dar și moșierilor expropriați li se garantau despăgubirile’ (‘Istoria românilor’, Editura Enciclopedică, București, 2003).
Cel de-al III-lea titlu reglementa organizarea statului, având la bază principiul separării puterilor în stat – legislativă (domnitorul și Reprezentanța națională), executivă (domnitorul, care o exercita prin intermediul miniștrilor), judecătorească (exercitată ‘în numele domnului’ de către curți și tribunale, instanța cea mai înaltă fiind Curtea de Casație). ”Toate puterile statului emană de la națiune care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituția de față”, se arăta în articolul 31.
Puterea legislativă se exercita de către domn și Reprezentanța națională (Senat și Adunarea Deputaților). Nicio lege nu poate fi sancționată de domn decât după ce va fi discutată și votată liber de majoritatea ambelor adunări, se arăta în articolul 32.
Adunarea Deputaților era aleasă pentru patru ani, iar Senatul – pentru opt ani. Printre prerogativele Adunării Deputaților se numărau dreptul de autoconducere, dreptul de răspuns la Mesajul tronului, dreptul de legiferare, dreptul de interpelare, votarea bugetului.
Constituția de la 1866 stabilea votul cenzitar. Pentru alegerea deputaților, corpul electoral era împărțit în 4 colegii, după avere și categorii sociale. Eligibilitatea în Adunarea Deputaților era condiționată de calitatea de român, de deplinătatea drepturilor civile și politice, de vârstă – minimum 25 de ani. Pentru a putea fi ales senator era necesară vârsta de minimum 40 de ani și un venit anual de 800 de galbeni.
Articolul 82 consacra principiul eredității, conform căruia puteau moșteni tronul numai descendenții pe linie masculină. Prin articolul 83 se oferea eventualitatea unei succesiuni a domnitorului prin frații săi și descendenții lor, se menționează în lucrarea ‘Istoria românilor’ (Editura Enciclopedică, București, 2003).
Principalele prerogative ale domniei erau: numirea și revocarea miniștrilor, dizolvarea Parlamentului, sancționarea și promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, numirea și confirmarea în toate funcțiile, conducerea armatei, conferirea gradelor militare, dreptul de a bate monedă, de a conferi decorații, dreptul de a se adresa camerelor reunite la deschiderea sesiunii parlamentare, dreptul de a declara război, de a încheia tratate și convenții. ‘Dintre îngrădirile prerogativelor care îl privesc pe suveran, Constituția stipulează că niciun act al său nu are putere legală dacă nu este contrasemnat de ministrul de resort, că nu poate suspenda o judecată sau interveni în administrația justiției, că nu are dreptul să modifice sau să suspende legile ș.a.’ (‘Istoria României în date’, Editura Enciclopedică, București, 2003). Domnitorul se bucura, totodată, de două privilegii: irevocabilitate și inviolabilitate. Fiecare act al domnului trebuia contrasemnat de un ministru, miniștrii fiind direct responsabili pentru actele de guvernământ.
Nicio modificare a Constituției nu se putea face fără a întruni consimțământul a cel puțin două treimi din membrii celor două Camere. Prin ”Dispozițiunile tranzitorii și suplimentare”, Constituția de la 1866 deschidea calea unor noi reforme. Astfel, se reafirma necesitatea unor legi speciale în domeniile descentralizării administrative, responsabilității ministeriale, dezvoltării căilor de comunicație, exploatării minelor și pădurilor, organizării armatei, justiției militare.
Constituția de la 1866 a suferit mai multe modificări, aduse în anii 1879, 1884, 1917, dar a rămas în vigoare până în 1923. A fost abrogată implicit după promulgarea, la data de 28 martie 1923, a unei noi Constituții.
