Armatei României îi lipseşte visul, afirmă comandorul în rezervă Mihai Ghibu, fostul comandant al Forţelor de Operaţii Speciale, într-un interviu acordat News.ro. În acest moment, Armata României nu ştie ce vrea să fie, iar politicienilor le este frică să inţieze o reformă absolut necesară pentru a o transforma într-o forţă redutabilă, mai spune ofiţerul.
Deşi invazia rusă în Ucraina a început în februarie 2022, acum aproape patru ani şi jumătate, Armata română a bătut pasul pe loc. În acest interval nu s-a certificat nici măcar o singură capabilitate NATO, ceea ce înseamnă că forţa combativă a Armatei n-a crescut.
Problemele sunt atât de numeroase, încât un interviu nu reuşeşte să le treacă în revistă pe toate. Comandorul Mihai Ghibu spune că în Armată cuvântul „transformare“ dă transpiraţii reci pentru că presupune o reformă profundă. Sistemul actual – pauşal, cum îi spune interlocutorul – permite ca toată lumea să fie plătită la fel, indiferent ce face şi dacă are ori nu misiuni. Acest lucru permite apariţia unui „duşman din interior“, pentru că oamenii au tendinţa să fugă din unităţile care au misiuni în cele care nu au aşa ceva, ştiind că oricum sunt plătiţi toţi la fel.
Programul SAFE în sine este foarte important, dar departe de a fi suficient, atrage atenţia comandorul Ghibu. Trebuie pus în mişcare un întreg mecanism complex, pentru că achiziţiile de armament este necesar să fie făcute până la sfârşitul lui 2030 (ca să nu fie pierduţi banii). În paralel, trebuie deja pregătit şi instruit personalul, legislaţia trebuie adaptată şi, de asemenea, cumpărate echipamentele adiţionale.
În caz contrar, sunt şanse mari ca armamentul cumpărat prin SAFE să rămână în depozite şi să se uzeze moral până când România îşi va fi pus la punct restul infrastructurii.
O mare problemă o reprezintă lipsa de coeziune internă a ţării. Armata şi populaţia se percep pe sine ca două entităţi separate, iar identitatea naţională a fost dusă în derizoriu în aşa măsură, încât azi nu mai poţi spune acest lucru fără să fii considerat extremist. Lipsa identităţii naţionale face imposibilă supravieţuirea naţiunii, atrage atenţia ofiţerul.
Citiţi întregul interviu în rândurile de mai jos:
„Sistemul pauşal trebuie eliminat din Armata României. Trebuie să găsim o metodă prin care să plătim diferit performanţa atât la nivelul individului, cât şi la nivelul entităţii. Altfel, ne vom trezi cu duşmanul din casa noastră!“
Matei Udrea: Bună ziua, domnule comandor Mihai Ghibu! Mulţumesc pentru amabilitatea de a accepta această discuţie. Prima mea întrebare ar fi legată de programul SAFE, de achiziţii militare pentru Armata României. S-a definitivat lista, s-a trimis către Parlament, este publică. Voiam să vă întreb dacă aţi văzut-o şi, dacă da, ce părere aveţi despre programele de înarmare asupra cărora s-a oprit Armata?
Mihai Ghibu: Bună ziua şi mulţumesc de invitaţie. Da, cunosc lista, cunosc şi programul SAFE şi consider că atât programul SAFE, cât şi lista sunt două lucruri pozitive pentru Armata României, fără doar şi poate! Acum, dacă prioritizarea a fost corectă sau nu sau există alte elemente care ar putea fi puse înainte, pot fi discuţii. Dar eu cred că se cumpără echipamente majore de care Armata chiar avea nevoie. Asta este părerea mea. Ce trebuie să ţinem însă seama este faptul că programul SAFE este un instrument prin care putem să realizăm înzestrarea. Ce vreau să spun cu asta, ca să o traduc în termeni din viaţa civilă: programul SAFE îţi oferă nişte bani, nu-ţi oferă capabilităţi. Cu aceşti bani, dacă nu-i cheltui, nu ajungi să ai înzestrare. Iar de la înzestrare mai ai câţiva paşi de făcut ca să ajungi şi la capabilităţi. Acum, în România, noi cumpărăm nişte echipamente majore şi toată lumea vede programul SAFE ca pe o salvare. Trebuie să fim atenţi – foarte atenţi! – cum sincronizăm bugetul naţional, pentru că echipamentele pe care le cumpărăm prin SAFE au nevoie şi de alte echipamente adiţionale pentru ca ele să se transforme în capacitate de luptă. De asemenea, avem o fereastră de 4 ani în care trebuie să fim atenţi cum armonizăm instruirea forţelor astfel încât, atunci când recepţionăm aceste echipamente, ele să fie şi operaţionale şi nu doar atunci să ne apucăm de treabă. La fel, trebuie să armonizăm şi legislaţia! Nu sunt foarte la zi cu chestia asta, dar să nu ne trezim că am cumpărat drone, am instruit personalul şi nu le putem utiliza pentru că noi nu am sincronizat legislaţia naţională! Cam astea sunt lucrurile pe care le văd eu conectate la programul SAFE. Însă mai văd aici şi nişte riscuri, pentru că programul e bun, dar îl pot acuza de un pic de lipsă de transparenţă, având în vedere că s-a publicat atât de târziu lista acestor echipamente care se vrea a fi achiziţionate. Şi asta a condus la un timp extrem de scurt în care trebuie să semnăm contractele. Există riscul să nu reuşim să le semnăm până la sfârşitul lunii mai şi să nu acţionăm banii din SAFE! Trebuie să avem în vedere că programul SAFE nu e în România, el este în toată Europa şi acum va fi o cerere imensă către industria de apărare din Europa! Trebuie să ţineţi seamă că industria de apărare este extrem de greu scalabilă. Adică ea are o capacitate şi să nu ne trezim că nu vom reuşi să recepţionăm până la finele anului 2030 echipamentele pe care le comandăm şi iarăşi să nu putem acţiona banii din SAFE! Un alt risc pe care îl văd: având în vedere că cererea e foarte mare, există posibilitatea să crească puţin preţurile, adică cererea este mult mai mare decât capacitatea de producţie. Şi iar un risc pe care îl văd eu în momentul de faţă este că, dacă nu reuşim să sincronizăm toate acele eforturi de care am vorbit la început, vom recepţiona echipamentele din programul SAFE şi le avem în depozit, dar nu avem personalul instruit, nu avem facilităţile şi până reuşim noi să armonizăm toate aceste lucruri, echipamentele astea care sunt de ultimă generaţie să devină uzate moral. Grosso modo, cam aşa văd eu acest program SAFE care, repet, este foarte benefic pentru ceea ce înseamnă înzestrarea Armatei României.
Matei Udrea: Există deja câteva controverse. Este o acuzaţie adusă că a fost favorizată compania germană Rheinmetall în privinţa achiziţionării de vehicule de luptă pentru infanterie. Mai este şi o altă chestiune: s-a mers pe armele uşoare de infanterie cu americanii de la Sig Sauer. Dar programul SAFE, după cum ştim, prevede finanţarea unor proiecte care implică achiziţie de armament din Europa.
Mihai Ghibu: De Rheinmetall am auzit acuzaţiile că ar fi fost favorizată. Acum, eu nu cunosc toate detaliile. Firma Rheinmetall este o firmă mare, nu este o firmă de apartament, aşa cum obişnuim noi în România. Dar dacă a fost favorizată, înseamnă că a fost şi o altă ofertă mai bună. Există oferta asta mai bună din partea cuiva? Că eu nu o cunosc.
Matei Udrea: Este o acuzaţie, conform „Defence Industry Europe“, privind propunerea de creştere a preţului la produs cu peste 30%, în condiţiile în care oricum valoarea contractului era de 3 miliarde de euro.
Mihai Ghibu: Eu aici iar fac o presupunere referitor la aceste creşteri. Cel mai probabil, firmele au emis un deviz iniţial în care au spus: „Domnule, ăsta este preţul pentru a echipamentele pe care le livrăm“. Domnul ministru a venit şi a spus că îşi doreşte să aibă cel puţin parţial construcţie în România, producţie în România. Asta nu este prevăzut în programul SAFE!
Matei Udrea: Aşa este, numai că, deşi au fost mai mulţi concurenţi, aceştia nu au fost invitaţi să participe la proces. Doar către Rheinmetall a fost trimisă cererea de informaţii, acel RFI din partea guvernului român. Şi nu e singurul caz.
Mihai Ghibu: Cred că cel mai bine ar trebui să răspundă autorităţile, pentru că da, putem să dăm vina pe cineva: ”Domnule, este corupţie sau este influenţă”. Dar de unde ştim noi – şi vreau să mă înţelegeţi că nu iau apărarea nimănui şi vreau să fiu cât se poate de imparţial – că cei care au decis ce echipament are nevoie Armata României n-au spus: „Domnule, Rheinmetall este cel mai bun fără doar şi poate! De ce? Pentru că avem şi alte piese, pentru că avem firme în România care ne pot oferi după aceea piese şi subansamble. Că avem companii în România care pot face mentenanţă“. Asta cred că ar trebui să o justifice ei. Iar preţul eu bănuiesc că de acolo creşte, pentru că le-au impus celor de la Rheinmetall să construiască o facilitate în România. Inevitabil, compania o pune în preţ. Inevitabil!
„Cred că ce-i lipseşte Armatei României este să definească visul! Domnule, ce îşi doreşte Armata României să fie?“
Matei Udrea: Am înţeles. Aş vrea să trec la următorul subiect. Dumneavoastră, deşi nu mai sunteţi în activitate, ştiţi foarte bine care este situaţia Armatei şi voiam să vă întreb cum vi se pare că arată Armata română în acest moment, care este starea ei generală comparativ cu 2022, momentul de dinainte de începerea războiului total din Ucraina. A crescut capacitatea de luptă a Armatei române de atunci?
Mihai Ghibu: Dacă România, din 2022 şi până în prezent, nu a certificat nicio capabilitate NATO, atunci nu a crescut! Nu cunosc ca cineva, ca vreo structură să certifice o nouă capabilitate NATO! Am şi eu senzaţia că Armata României merge cumva cu frâna de mână trasă. Şi nu vreau să fiu rău aici. Armata în România a făcut un un salt imens din anul 2000 şi până în prezent. Este un salt imens. Nici nu seamănă Armata din 2000 cu Armata din 2024! Totuşi, cred că există nişte lucruri pe care noi nu le-am fixat, nu le-am definit. În primul rând, cred că ce-i lipseşte Armatei României este să definească visul! Domnule, ce îşi doreşte Armata României să fie? Vrea doar să fie acea componentă de apărare a teritoriului naţional în cadrul structurilor NATO? Pentru că acum aşa este noua organizare de apărare a tuturor ţărilor. Nu-şi mai apără fiecare ţară teritoriul, ci în cadrul NATO. Doar asta îşi doreşte Armata României? Asta e minimul necesar, din punctul meu de vedere. Vrea cumva România să devină un exportator de securitate la nivel regional? Pentru că noi aici mai avem şi alte ţări care nu-s NATO lângă noi. Mai e şi Marea Neagră. Vrem să fim un pol regional în tot ce înseamnă educaţie şi dezvoltare de capabilităţi? Vrem să fim un furnizor de echipamente şi de testare? Ce ne dorim, de fapt? Pentru că noi, altfel, nu putem alinia resursele! Mai mult decât atât, cred că noi încercăm pe o structură veche să aducem anul 2050. Sau să implementăm AI pe o structură veche. Eu ştiu că lumea, când aude cuvântul „transformare“, începe să simtă transpiraţie pe şira spinării. Dar eu vreau să vă dau un exemplu. În România a fost implementat un singur program de transformare! Şi acela a fost în cadrul Forţelor pentru Operaţii Speciale. Dacă vă uitaţi, aceste forţe au făcut un salt imens de la acel moment al transformării. Transformare însemnând acel proces prin care ştergem tot de pe masa asta şi rescriem. Ne aflăm în situaţia în care noi nu mai ştim clar în Armata României care unităţi mai au misiuni vii şi care unităţi nu mai au misiuni! Unde vin echipamentele noi, structurile organizatorice şi infrastructura? Unităţile în care vine noul echipament sunt armonizate cu noile tehnologii? Nu ar trebui oare să ne uităm cum vrem să arate Armata României la finele anului 2030 şi să începem să aliniem cum arată statele de organizare, cum arată educaţia individului, cum arată instruirea colectivă şi, bineînţeles, cum arată dotarea? Am senzaţia de multe ori – şi poate greşesc – că noi nu avem planşa de puzzle cea mare. Am senzaţia că am cumpărat nişte piese, dar uneori le-am cumpărat din puzzle-uri diferite. Şi, când vrem să le unim, ele nu se mai potrivesc. Asta e senzaţia mea. Eu m-aş gândi la Armata României ca la o multinaţională imensă. Până la urmă, e cea mai mare organizaţie, are 70.000 de angajaţi, nu? Să vedem unde este nivelul de guvernanţă, unde este nivelul de management, unde este nivelul de execuţie şi să abordăm chestia asta ca să ne ducem un pic către performanţă. Eu cred că Armata României are oameni capabili, dar trebuie să aibă un pic curaj şi să spună: „Domnilor, de astăzi ne ducem către performanţă!“.
Matei Udrea: De ce credeţi că e această letargie?
Mihai Ghibu: Cred că decidenţii şi politicul se tem de ideea de a umbla la Armată. Armata este, cumva, un element intangibil. E ideea asta, „De ce să ne atingem de Armată, de oamenii care au luptat pentru ţară?“. Da, sunt foarte mulţi oameni care au luptat pentru ţara asta şi sunt de acord ca acei oameni să fie promovaţi, să fie plătiţi mai bine! Sunt foarte de acord. Dar sistemul pauşal trebuie eliminat din Armata României! Trebuie cumva să găsim o metodă prin care să plătim diferit performanţa atât la nivelul individului, cât şi la nivelul entităţii! Altfel, noi ne vom trezi cu duşmanul din casa noastră! Gândiţi-vă că o unitate care n-are misiuni poate atrage mai mult personal decât o unitate care are misiuni. Pentru că omul ăla devine epuizat şi se poate duce către o unitate care nu-l solicită atât de mult. Pe aceiaşi bani! Trebuie să fim corecţi cu noi. De ce v-am dat exemplu acel program de transformare a Forţelor pentru Operaţii Speciale. Domnul meu, în Forţele pentru Operaţii Speciale nu există nicio unitate care n-are misiuni! Poţi sa te muţi de la SEAL românesc la Beretele Verzi româneşti (adică de la scafandri comando la forţe speciale terestre – n. red.), către structurile de sprijin sau către şcoli, dar vei avea treabă. Şi atunci nu mai există acel duşman din propria casă. Şi există o justificare: de ce oamenii ăia trebuie instruiţi, de ce oamenii ăia trebuie plătiţi, de ce oamenii ăia trebuie dotaţi!
„La noi există două Românii: este Armata României şi populaţia! Noi nu suntem împreună în treaba asta. La noi nu se poate vorbi de identitate naţională pentru că acest subiect este imediat dus către a fi rusofil, către a fi anti-european. Ceea ce e total fals“
Matei Udrea: Ce se întâmplă cu programul acela care viza crearea unei rezerve? Era vorba de atragerea tinerilor într-un program de instruire voluntară…
Mihai Ghibu: Eu îmi aduc aminte că discuţia a plecat când a sunat un clopot şi ne-a spus: „Domnule, din rezerva activă o să iasă 350.000 de oameni în următorii 3 ani. Cum îi înlocuim?“. Am fost invitat la un podcast şi am spus: „Domnule, chestia asta este extrem de greu de realizat, pentru că noi ajungem să instruim câte 40.000 de oameni per ciclu!“. Şi iată că am reuşit să bugetăm 3.000 de poziţii! Noi nu ştim dacă la finalul acestui ciclu vom avea 3.000 de oameni dinstruiţi! Noi avem deocamdată 3.000 de funcţii bugetate, da? Câţi oameni vor opta pentru chestia asta… Eu văd un pic diferit chestia asta, ţine de partea de rezistenţă şi rezilienţă naţională din pilonul de apărare, de care lumea se fereşte să vorbească. Cum creăm această rezervă? Acum, eu cred că noi avem nişte modele, privind această armată de rezervă, nu foarte departe de noi. Adică putem să ne inspirăm ori de la israelieni, ori de la elveţieni, ori de la finlandezi. Modelele sunt! Problema este cum le implementăm la noi. Dar, vedeţi dumneavoastră, în România, în momentul când vorbim de armată de rezervă, de instruire a unui civil, în capul nostru există doar un singur lucru: vom merge la război! Asta este în capul nostru: vom merge la război! Acum vin şi fac o paralelă cu echipamentele. Ştiţi că în lumea echipamentelor se vorbeşte de un singur lucru, şi ăla se numeşte „dual use“ (dublă utilizare – n. red.). Folosim acest lucru cu rezerviştii în dual use. Domnule, haideţi să nu antrenăm populaţia civilă pentru a deveni militar rezervist, că este destul de puţin probabil să avem un război de tranşee. Dar cât de probabil este să avem o inundaţie? Dar cât de probabil este să avem un cutremur? Dar cât de probabil este să avem un incendiu major? Şi aşa mai departe! Oamenii ăştia nu trebuie să fie instruiţi numai pentru a răspunde la război. Noi putem să facem acest dual use, populaţia să ştie ce să facă în momentul în care se întâmplă un dezastru natural.
Matei Udrea: Aşa este, numai că aici un rol major a jucat în ultimii ani propaganda aceasta rusească, să-i spunem, care a impus ideea despre care spuneaţi dumneavoastră mai devreme, că orice măsură am lua pentru a îmbunătăţi starea Armatei înseamnă automat că ne ducem la război.
Mihai Ghibu: Nu propaganda rusească, ci chiar noi am făcut treaba asta!
Matei Udrea: „Noi“ însemnând cine?
Mihai Ghibu: Noi, populaţia României, noi toţi! Aşa am gândit noi ca şi cultură organizaţională! La noi există două Românii: este Armata României şi populaţia! Noi nu suntem împreună în treaba asta. Noi nu suntem împreună! Mai mult decât atât, tot pe partea de rezilienţă, gândiţi-vă că la partea de rezilienţă societală cel mai important lucru este identitatea naţională. La noi nu se poate vorbi de identitate naţională pentru că acest subiect este imediat dus către a fi rusofil, către a fi anti-european. Ceea ce este total fals. Este total fals! Nimeni nu mai poate vorbi de treaba asta pentru că ne ducem către partide extremiste, că ne ducem către partea de a fi anti-european şi aşa mai departe. Asta cumva trebuie rezolvată! Altfel, dacă nu există identitate naţională, nu exişti! N-ai cum să lupţi dacă nu există acea identitate.
„M-aş uita la două ameninţări pe care le-aş avea când s-ar încheia războiul. Unul este aspectul Mării Negre, aici ar fi o dată problemele din momentul în care se trece la demobilizarea forţelor şi se trece la deminare în Marea Neagră, plus acţiunile de hărţuire pe care le pot face ruşii în Marea Neagră astfel încât să te epuizeze ca forţă. Al doilea aspect: m-aş uita foarte atent, cel puţin în imediata vecinătate a încheierii războiului, la zona graniţei cu Ucraina“
Matei Udrea: Şi asta, din punctul dumneavoastră de vedere, cine ar trebui să o facă? Armata?
Mihai Ghibu: În niciun caz! În partea de rezistenţă şi rezilienţă naţională gândiţi-vă că sunt vreo şase-şapte piloni: apărare, energie şi infrastructură, ameninţările hibride, cyber, coeziunea socială, rezilienţa economică şi cadrul instituţional. Acum, când am văzut şase piloni din ăştia, ştiţi la ce m-am gândit? M-am gândit la volei! Voleiul este singurul sport în care fiecare fază trebuie jucată de toţi jucătorii. Nu există că unul stă pe margine! Ei bine, la această rezilienţă naţională, ca să fie funcţională, toţi pilonii trebuie să funcţioneze. Problema este, vă întreb şi pe dumneavoastră şi mă întreb şi pe mine, cine-i deasupra celor şase piloni, ca să sincronizeze aceste eforturi? Cred că nu este cineva deasupra care să spună: „Domnule, drumul nostru în ceea ce priveşte rezistenţa şi rezilienţa naţională este ăsta şi mergem pe direcţia asta şi resursele se aliniază acolo!“. La fel ca şi în armată, nu-i definit visul!
Matei Udrea: Aşa este. În acelaşi timp, o parte dintre rezervişti, dacă nu chiar şi dintre militarii activi, au o atitudine cel puţin eurosceptică, dacă nu cumva chiar simpatii putiniste şi ceauşiste. Şi spun asta pentru că am văzut destui rezervişti, în ultimii ani, care făceau propagandă în direcţia asta fie pentru Rusia, fie apologia lui Ion Antonescu, fie chiar o bizară combinaţie Ion Antonescu cu legionari şi aşa mai departe. Credeţi că e o problemă, din punctul ăsta de vedere, în interiorul Armatei Române?
Mihai Ghibu: Acum, părerile sunt împărţite. Întrebarea mea este de unde a venit acest val? Şi de ce ne-am întors către toate chestiile astea extremiste sau neonaziste şi aşa mai departe. La un moment dat, m-am gândit că din cauza falimentului partidelor democratice în drumul României. Dar toată analiza mea s-a năruit când în Polonia a ieşit preşedintele care este acum în funcţie. Polonia este lăudată ca o ţară de succes în Europa. Şi totuşi, lumea a votat un preşedinte care e considerat oarecum extremist. Nu înţeleg şi nu-mi explic. Vedeţi dumneavoastră, poate ţine chiar de educaţia de când eram în şcoli. Dar oamenii ăştia mai în vârstă au prins educaţia veche şi mă gândesc de unde au ajuns să aibă… De la neajunsuri? De la faptul că au trăit mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Sau au uitat cât de rău au trăit atunci? Chiar nu pot să vă răspund la această întrebare, dar este destul de îngrijorătoare situaţia.
Matei Udrea: Într-un scenariu de nedorit, dar probabil realist, că Rusia va reuşi la un moment dat, când se va încheia pacea, să păstreze Crimeea, dumneavoastră cum vedeţi apărarea României? Ar trebui să-şi construiască apărarea propriei platforme maritime, ţinând cont că noi avem acolo interese legate de exploatarea unor resurse naturale?
Mihai Ghibu: Categoric, da. Dar acum trebuie să ne gândim cum arată această platformă maritimă, pentru că una din lecţiile identificate din războiul Ucraina – Rusia ne-a demonstrat că nicio platformă navală mare nu a stat pe mare. Că Marea Neagră este prea mică pentru astfel de platforme mari. Vedeţi, navele ruseşti nu au reuşit să iasă pe mare pentru că au fost lovite foarte uşor. Da, trebuie să ne creăm propria securitate în Marea Neagră. Eu văd mai puţin probabil un conflict direct NATO – Rusia. Chiar dacă păstrează Crimeea, m-aş uita la două ameninţări pe care le-aş avea în momentul când s-ar încheia războiul. Unul este aspectul Mării Negre, şi aici ar fi odată problemele din momentul în care se trece la demobilizarea forţelor şi se trece la deminare în Marea Neagră, plus acţiunile de hărţuire pe care le pot face ruşii în Marea Neagră astfel încât să te epuizeze ca forţă. Să dea semnale false, să trebuiască să ieşi pe mare, să consumi resursa, să epuizezi oamenii. Şi al doilea aspect: m-aş uita foarte-foarte-foarte atent, cel puţin în imediata vecinătate a încheierii războiului, la zona graniţei cu Ucraina. Pentru că trebuie să ne gândim că în Ucraina, după război, vor rămâne foarte multe entităţi care vor avea armament asupra lor şi care, cel mai probabil, încheindu-se războiul, vor trebui să facă ceva. Şi ei vor fi cei implicaţi în tot ce înseamnă tranzitul cerealelor, chiar şi al mărfurilor ilegale, al armamentelor şi muniţiilor rămase şi cărora nu le mai ţine nimeni evidenţa. Eu la aceste aspecte m-aş uita: la Marea Neagră, la Dunăre şi la graniţă. În funcţie de aceste ameninţări, cum îmi construiesc eu platforma aia maritimă? Am drone de supraveghere permanentă? Am nave de viteză cu echipaje mici? Am forţe care stau permanent pe mare? Aici m-aş gândi eu.
Matei Udrea: Eu mă gândeam mai ales la platformele petroliere sau de extragere a gazelor care probabil că vor intra curând în funcţiune şi la faptul că ruşii deja le-au creat mari probleme balticilor şi scandinavilor în Marea Baltică prin sabotarea acelor cabluri submarine. Distanţa între Crimeea şi platformele noastre, de unde ar urma să extragem petrolul sau gazele, ar fi extrem de mică.
Mihai Ghibu: Eu n-am vrut să vorbesc chiar în detaliu la treaba asta. De aceea v-am şi spus cât de fezabil este ca, de fiecare dată când există o ameninţare privind un sabotaj la o conductă maritimă sau la un cablu de conexiuni de pe fundul mării, să scoţi o navă care are 200 de de oameni la bord? Nu cumva îţi trebuie alte platforme care în primul şi în primul rând să te avertizeze că acea ameninţare se poate şi transforma într-o acţiune ostilă şi care este elementul care răspunde?
„Cred că în marină trebuie investit mai mult. Chiar aici aş blama un pic SAFE-ul, că nu a pus marina, deşi toată lumea vorbeşte de securitatea Mării Negre. Mă aşteptam ca marina să fie mai în faţa celorlalte arme. Aş investi în chestii mici, rapide, cu timp de răspuns mic şi m-aş uita foarte atent şi la Dunăre“
Matei Udrea: Exact asta vă întrebam, dacă noi în momentul ăsta suntem pregătiţi pentru a ne proteja interesele comerciale şi economice de pe platforma Mării Negre.
Mihai Ghibu: Cred că în marină trebuie investit mai mult. Chiar aici aş blama un pic SAFE-ul, că nu a pus marina, deşi toată lumea vorbeşte de securitatea Mării Negre. Mă aşteptam ca marina să fie mai în faţa celorlalte arme, dar probabil au spus: „Domnule, apărăm cu artilerie de coastă, cu antiaeriană“. Dar dar m-aş fi gândit – şi probabil sunt programele astea şi vor urma să vină – la drone de supraveghere maritimă, chiar şi la drone care să acţioneze nu numai să facă supravegherea şi avertizarea timpurie. Dar asta chiar nu ştiu. Vă daţi seama că programele astea nu sunt publice. Dar aş investi în chestii mici, rapide, cu timp de răspuns mic şi m-aş uita foarte atent şi la Dunăre.
Matei Udrea: Ultima întrebare. În opinia dumneavoastră, de câţi soldaţi ar avea nevoie România ca să fie la adăpost de probleme? Soldaţi profesionişti, vreau să spun.
Mihai Ghibu: Din punctul meu de vedere, o armată care nu-i nici mare, nu-i nici mică nu este bună de nimic! Nu este bună de nimic! O armată medie nu este pregătită la nivelul forţelor de elită, este nepregătită să intervină în situaţii de criză punctuale şi este prea mică ca să intervină într-un război de tranşeu. Asta trebuie analizat. Gândiţi-vă, chiar şi armata cum este concepută acum, la nivelul 120.000, nu mai ştiu exact cât este, este o armată foarte mică dacă vrei să te confrunţi cu un adversar puternic. Şi Ucraina ne-a demonstrat cam la ce nivel trebuie să ne gândim. Mă gândesc în felul următor: oare nu ar fi bine ca Armata României să fie chiar mai mică? Pentru că vedem că nu putem atrage personal. Dar armata profesionistă să fie acel element care răspunde punctual la crize şi să avem o armată de rezervă sau acel element de rezistenţă şi rezilienţă naţională care, dacă Doamne fereşte se întâmplă ceva, să poată fi activată. Este doar o părere de-a mea. Aş reuşi să fac, cumva, ca un acordeon această armată. Domnule, să nu ţin plătiţi 400.000 de oameni pentru că voi avea 50 de ani de pace. Oamenii ăia, la un moment dat, nici nu-şi mai dau seama pentru ce se instruiesc, că nu vor avea misiuni unde să-şi verifice instruirea. Şi atunci m-aş duce pe o armată mult mai mică, dar mult mai bine dotată şi mult mai instruită, astfel încât să răspundă punctual la crize. Şi doar în momentul unui conflict, al unui război, atunci să se activeze rezerva şi să avem acea armată cât o estimăm noi, 600.000, 700.000, cât avem nevoie.
Matei Udrea: Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul pe care mi l-aţi acordat!
Mihai Ghibu: Cu drag!
