La două luni de la începerea războiului cu SUA şi Israelul, Iranul nu mai are un singur arbitru clerical incontestabil la vârful puterii, ceea ce reprezintă o ruptură bruscă cu trecutul care ar putea întări poziţia Teheranului în timp ce acesta analizează reluarea negocierilor cu Washingtonul, scrie Reuters.
De la înfiinţarea sa în 1979, Republica Islamică s-a învârtit în jurul unui lider suprem cu autoritate finală asupra tuturor problemelor cheie ale statului. Însă uciderea ayatollahului Ali Khamenei în prima zi a războiului şi ridicarea la putere a fiului său rănit, Mojtaba, au inaugurat o ordine diferită, dominată de comandanţii Corpului Gărzilor Revoluţiei Islamice (IRGC) şi marcată de absenţa unui arbitru decisiv şi autoritar.
Mojtaba Khamenei rămâne în vârful sistemului, dar trei persoane familiarizate cu deliberările interne spun că rolul său este în mare parte acela de a legitima deciziile luate de generalii săi, mai degrabă decât de a emite el însuşi directive.
Presiunea din timpul războiului a concentrat puterea într-un cerc restrâns, cu o linie mai dură, înrădăcinat în Consiliul Suprem de Securitate Naţională (SNSC), biroul Liderului Suprem şi IRGC, care domină acum atât strategia militară, cât şi deciziile politice cheie, spun oficialii şi analiştii iranieni.
„Iranienii sunt extrem de lenţi în răspunsul lor”, a spus un înalt oficial al guvernului pakistanez informat cu privire la negocierile de pace dintre Iran şi Statele Unite, mediate de Islamabad. „Se pare că nu există o structură de comandă unică pentru luarea deciziilor. Uneori, le ia 2-3 zile să răspundă”, a dezvăluit oficialul pakistanez.
CITEȘTE ȘI Trump susţine că Iranul i-a comunicat că se află într-o „stare de colaps”
Analiştii afirmă totuşi că obstacolul în calea unui acord nu îl constituie luptele interne de la Teheran, ci decalajul dintre ceea ce Washingtonul este pregătit să ofere şi ceea ce Gărzile iraniene de linie dură sunt dispuse să accepte.
FIGURILE IMPORTANTE DE LA TEHERAN
Reprezentantul diplomatic al Iranului la negocierile cu SUA a fost ministrul de externe Abbas Araghchi, căruia i s-a alăturat recent preşedintele parlamentului, Mohammed Bagher Ghalibaf – fost comandant al Gărzii Revoluţionare, primar al Teheranului şi candidat la preşedinţie – care s-a impus în timpul războiului ca un intermediar cheie între elitele politice, de securitate şi clericale ale Iranului.
Pe teren, însă, interlocutorul central a fost comandantul IRGC, Ahmad Vahidi, potrivit unei surse pakistaneze şi a două surse iraniene care l-au identificat în urmă cu câteva săptămâni ca fiind figura centrală a Iranului, inclusiv în noaptea în care a fost anunţat armistiţiul.
Mojtaba, care a fost grav rănit în atacul iniţial al Israelului şi al SUA care i-a ucis tatăl şi alte rude şi l-a lăsat desfigurat, cu răni grave la picioare, nu a apărut în public şi comunică prin intermediul asistenţilor IRGC sau prin legături audio limitate din cauza constrângerilor de securitate, au spus două persoane apropiate cercului său restrâns.
CINE DEŢINE PUTEREA REALĂ
Iranul a prezentat luni o nouă propunere Washingtonului, care, potrivit unor surse iraniene de rang înalt, prevede discuţii etapizate, problema nucleară urmând să fie lăsată deoparte la început, până la sfârşitul războiului şi până la rezolvarea disputelor privind transportul maritim în Golful Persic. Washingtonul insistă însă că problema nucleară trebuie abordată încă de la început.
„Niciuna dintre părţi nu doreşte să negocieze”, a declarat Alan Eyre, expert în Iran şi fost diplomat american, adăugând că ambele părţi cred că timpul va slăbi adversarul – Iranul prin influenţa asupra Strâmtorii Ormuz, iar Washingtonul prin presiune economică şi blocadă.
Deocamdată, niciuna dintre părţi nu-şi poate permite să cedeze, a spus Eyre: IRGC-ul iranian se fereşte să pară slab în faţa Washingtonului, în timp ce preşedintele Donald Trump se confruntă cu presiunea alegerilor de la jumătatea mandatului şi are puţin spaţiu de manevră fără costuri politice.
„Pentru ambele părţi, flexibilitatea ar fi percepută ca o slăbiciune”, a spus Eyre.
Această prudenţă reflectă nu doar presiunile momentului, ci şi modul în care puterea este exercitată acum în Iran. Deşi Mojtaba este, formal, autoritatea supremă a Iranului, el este mai degrabă o figură de aprobare decât de comandă, spun surse din interior, susţinând rezultatele obţinute prin consens instituţional, mai degrabă decât impunând autoritatea. Puterea reală, spun ei, s-a mutat către o conducere unificată de război, centrată pe SNSC.
„Probabil că acordurile importante trec pe la el, dar nu-l văd cum ar putea să treacă peste Consiliul Naţional de Securitate. Cum ar putea să se opună celor care conduc efortul de război?”- arată analistul iranian Arash Azizi,
Personalităţi de linie dură, precum fostul negociator din domeniul nuclear Saeed Jalili şi un grup de parlamentari radicali, şi-au ridicat profilul folosind o retorică puternică în timpul războiului, dar le lipseşte influenţa instituţională necesară pentru a deraia deciziile sau a modela rezultatele.
Mojtaba îşi datorează ascensiunea Gărzilor Revoluţiei, care i-a marginalizat pe pragmatici şi l-a susţinut ca un paznic de încredere al agendei lor de linie dură. Deja consolidată de război, dominaţia crescândă a Gărzilor semnalează o politică externă mai agresivă şi o represiune internă mai strictă, au declarat pentru Reuters surse familiarizate cu cercurile interne de elaborare a politicilor din ţară.
Condusă de islamismul revoluţionar şi de o viziune asupra lumii care pune securitatea pe primul plan, Garda Revoluţiei îşi vede misiunea în păstrarea Republicii Islamice pe plan intern, în timp ce proiectează o atitudine de descurajare în străinătate.
Această perspectivă, împărtăşită adesea de susţinătorii liniei dure din cadrul sistemului judiciar şi al establishmentului clerical, acordă prioritate controlului centralizat rigid şi rezistenţei la presiunea occidentală, în special în ceea ce priveşte politica nucleară şi influenţa regională a Iranului.
PUTEREA SE TRANSFERĂ DE LA CLERICI LA SECTORUL DE SECURITATE
În practică, ideologia Gărzii modelează strategia, iar luarea deciziilor se află ferm în mâinile lor. Cu ţara în război şi Ali Khamenei eliminat, niciun actor din interiorul sistemului nu are puterea sau capacitatea de a le rezista, chiar dacă ar dori, au spus persoanele apropiate discuţiilor interne.
Alegerea cu care se confruntă conducerea Iranului nu mai este între o politică moderată şi una de linie dură, ci între o linie dură şi una şi mai dură. O mică facţiune ar putea pleda pentru a merge şi mai departe, au spus două surse iraniene apropiate cercurilor de putere, dar chiar şi acest impuls a fost ţinut sub control până acum de Gărzi.
Această schimbare marchează o reordonare decisivă a puterii, de la supremaţia clerului la dominaţia forţelor de securitate. „Am trecut de la puterea divină la puterea dură”, a declarat Aaron David Miller, fost negociator american. „De la influenţa clerului la influenţa Corpului Gărzilor Revoluţiei. Aşa este guvernat Iranul”, explică el.
Deşi există diferenţe de opinie, procesul decizional s-a consolidat în jurul instituţiilor de securitate, Mojtaba acţionând mai degrabă ca o figură centrală de coordonare decât ca un factor de decizie unic, a adăugat Alex Vatanka, cercetător principal la Institutul pentru Orientul Mijlociu.
În ciuda presiunii militare şi economice susţinute din partea Statelor Unite şi a Israelului, Iranul nu a dat semne de fractură sau capitulare la aproape nouă săptămâni de la începutul războiului.
De asemenea, după cum a remarcat Miller, nu există dovezi ale unor rupturi fundamentale în cadrul sistemului sau ale unei opoziţii semnificative în stradă.
Această coeziune sugerează că acum comanda aparţine Gărzii şi serviciilor de securitate, care par să conducă războiul, mai degrabă decât să-l execute pur şi simplu. A apărut un consens strategic – evitarea revenirii la un război pe scară largă, păstrarea pârghiilor de influenţă, în special asupra Strâmtorii Ormuz, şi ieşirea din conflict mai puternici din punct de vedere politic, economic şi militar, arată Miller.
