„Teatrul poate reconcilia dacă nu cedează unor cerinţe superficiale şi de distracţie ieftină”, a declarat Gábor Tompa, într-un interviu acordat News.ro, după ce spectacolul său, „Hamlet”, producţie a Teatrului Maghiar din Cluj, a fost jucat pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova la Festivalul Shakespeare. „Textul devine profetic”, mai spune regizorul referindu-se la actualitatea piesei.
Regizorul, care a fost premiat luni seară, la gala UNITER cu un premiu pentru întreaga activitate, mărturiseşte că speră “că tinerii îşi vor deschide inima şi nu le va mai fi frică şi nu vor crede chiar primele ştiri false care le sunt furnizate zilnic”, referindu-se la personajul Hamlet, aflat în căutarea adevărului.
Tompa Gábor s-a născut la Târgu Mureş, la 8 august 1957. A absolvit Academia de Teatru şi Film Bucureşti cu o diplomă în Teatru, Film şi regie de televiziune, la clasa profesorilor Cătălina Buzoianu, Mihai Dimiu şi Liviu Ciulei. Din 1990 până în prezent este director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Din 2007, este director de program al Facultăţii de Regie la Universitatea din California, San Diego. Din mai 2018 este preşedintele Uniunii Teatrelor din Europa.
News.ro: “Hamlet”, spectacol realizat în 2021, pare producţie 2026.
Gábor Tompa: Da, câteodată o capodoperă are o intuiţie deosebită în ceea ce priveşte, să zicem, prezicerea unor vremuri şi, din păcate, într-un fel, textul câteodată devine profetic. Deja de ani şi, probabil, de aceea apare şi astăzi actual spectacolul, ceea ce încercam să pipăi atunci ca sens se intensifică în lume. Şi anume, diviziunea asta extremă, lipsa de dialog, manipularea societăţii prin diverse mijloace ale reţelelor sociale, ale inteligenţei artificiale, ale ştirilor false şi, privind din ce în ce mai mult în jos spre aparatele noastre digitale, mai rar chiar şi orizontal unii în ochii celorlalţi şi foarte rar vertical în sus spre Dumnezeu, pentru că credinţa în ultima vreme a fost înlocuită de profit, de dobânzi, de interese personale, de egoism şi rar există nişte personalităţi care doresc cu tot din adinsul să împace acele tabele divizate, extremele, să reconcilieze societatea.
Eu am întâlnit atunci în anii, la începutul anilor 90, chiar puţin puţin înainte şi pandemia a intensificat această descoperire a mea, nişte tineri care însă nu mai sunt interesaţi de câştig, de profit, de imagine, de publicitate şi aşa mai departe, ci pentru ei aflarea adevărului este cel mai esenţial şi împăcarea, dialogul. Deci, să restabilească discursul despre subiect, disputa adevărată, adică divergenţa de opinie, adică divergenţa paşnică de opinie este cea care duce mai departe o societate. Şi am văzut în aceşti tineri, pe care eu i-am numit neoasceţi, un fel de ascetism în care nu mai contează starea materială, ci contează ca la nişte călugări, dacă vreţi, călugării dominicani, de exemplu, din Italia, care îşi făceau nişte culcuşuri în nişte grote din stâncile de calcar, în care nu mai era nimic, ca o celulă, nu mai era decât un pat de lemn şi Biblia. Şi Biblia ca un fel de instrument, pentru că religia înseamnă reconectare cu Dumnezeu, relegare cu Dumnezeu.
Şi asta înseamnă de fapt că mai presus de orice este adevărul.
Spectacolul “Hamlet” de la Teatrul Maghiar din Cluj este a patra montare a dumneavoastră cu acest text. Cum aţi citit prima dată textul şi cum îl vedeţi în prezent?
G.T.: Prima dată era anii 1980, atunci când practic era o piesă care prilejuia un fel de manifest de rezistenţă şi de opoziţie faţă de regimul totalitar. Şi acum, aşa cum ziceam, între cele două, între montarea clujeană şi cea craioveană, am mai făcut şi un spectacol la Glasgow, care era un spectacol în care actorii jucau această piesă, tocmai pentru a pune această întrebare existenţială către public, “a fi sau a nu fi”. Aveam patru actori, trei actori şi o actriţă care jucau Hamlet. Fiecare avea câteva scene, bineînţeles. Era un spectacol de două ore şi douăzeci, fără pauză, în care monologul “A fi sau a nu fi” a fost ultimul rostit, cu luminile aprinse, cu actorii care stăteau faţă în faţă cu publicul, aproape de public, pentru că era într-o cutie neagră cu 200 de locuri, şi actriţa respectivă rostea “A fi sau a nu fi” ca o provocare, ca o întrebare către public.
Era o sâmbătă în octombrie 1994, cu o zi înainte să fie primul referendum în Scoţia despre ieşirea din Regatul Unit a Scoţiei, care a eşuat, dar multă, multă lume îşi dorea. Şi atunci miza a fost foarte mare. Era un spectacol fără decor, practic cu costume contemporane, aproape costume proprii ale actorilor.
Iar astăzi, am încercat, adică nu mă mai identific cu acel personaj Hamlet, regizorul de atunci, care avea între 35-40 de ani spre maturitate, ci încerc să primesc, să privesc lumea prin ochii acelor tineri neoasceţi, cum, ce eforturi şi ce sacrificii trebuie să facă ei ca să reuşească, să readucă, cumva, să conştientizeze lumea despre acest imperativ de a continua să caute adevărul şi de a se reconcilia societatea atât de plină de conflicte, şi de războaie, şi de tragedii.
Aţi introdus foarte multă muzică în spectacolul actual. Boxul a luat locul duelului cu săbii, există şi o bandă de alergare. Sunt elemente care apropie publicul tânăr de teatru?
G.T.: Într-un fel, da. În acelaşi timp, este un semisport, e un sport subversiv, cum aş zice eu, unde sunt permise nişte lovituri sub centură, şi lovituri cu piciorul şi aşa mai departe. E mai aproape de show. Şi, dacă vreţi, în sportul de astăzi se fac foarte multe concesii pentru televiziune, pentru media, pentru reclame, chiar că schimbă regulile unor jocuri. Tenisul nu se mai joacă lung pentru că emisiunile nu pot fi atât de lungi, reclamele întrerup meciurile de fotbal, de tenis, şi aşa mai departe. La hochei, jucătorilor li se permite să se bată puţin, vreo 1-2 minut spre delectarea publicului. Deci, totul devine un circ public, un fel de show continuu.
Credeţi că lumea nu mai are răbdare să urmărească un spectacol montat în stil clasic?
G.T.: Eu cred că depinde.
Dacă cedăm uşor acestor… Pentru că reţelele sociale, din păcate, au scos cele mai întunecate instincte. Şi lumea se poartă ca un fel de curte marţială care condamnă pe loc fără a acorda prezumţia de nevinovăţie. Şi atunci, sigur că, nu ştiu, aceste instincte aproape foarte sălbatice, câteodată vezi comentarii cu ură, discursul de ură domină discursul social şi, din păcate, aici este foarte mult de lucru pentru teatru. Teatrul poate reconcilia dacă nu cedează unor cerinţe superficiale şi de distracţie ieftină.
Cum vedeţi un viitor “Hamlet”? Veţi mai monta un “Hamlet”?
G.T.: Nu ştiu dacă voi mai monta. Trebuie să vedem cum evoluează lumea. Este un Hamlet optimist şi cel de acum. Pentru că, de fapt, eu am introdus prin vocea copilului Hamlet un mesaj din Nero care vorbeşte despre sfârşitul perioadei de restrişte, să zicem, prin răbdare şi prin speranţă. Şi ultima replică îi aparţine lui Ioan Paul al II-lea la prima lui omilie zicând, citând din Iisus: “Nu vă fie frică, deschideţi-vă inima şi nu vă fie frică!”. În asta sper eu, că tinerii îşi vor deschide inima şi nu le va mai fi frică şi nu vor crede chiar primele ştiri false care le sunt furnizate zilnic.
