Oracolele sunt considerate precursoare ale profilelor de social-media din zilele noastre, un fel de ‘rețea socială pe hârtie’, care au intrat în portofoliul unor colecționari de artă, fiind valorificate inclusiv de Muzeul Județean Buzău, întrucât oferă acces direct la viața cotidiană și la universul emoțional al adolescenților de altădată.
Fondatorul ‘Călător prin România’, Iulian Tănașcu, deține, printre multe alte documente și fotografii de importanță istorică, un manuscris-oracol de la 1901, un caiet ce cuprinde aproximativ 100 de pagini cu impresiile, poeziile, gândurile și epigramele unor tinere din perioada antebelică.
‘Oracolul-jurnal are 139 de pagini și urmărește perioada 1901-1914 și a aparținut unei fete, al cărui nume nu apare pe nicăieri. Am putut deduce acest lucru după modul în care, cei care scriau, se adresau posesorului (prietena mea). Oracolul cuprinde poezii scrise de prietenii posesoarei, în română și franceză, precum și impresii sau citate. Spre finele oracolului, deoarece este perioada războiului, posesoarea îl transformă în jurnal și consemnează viața de elevă, examenele și temerile pe care le are față de situația de pe front: ‘(…) Ce folos de cer albastru; Și de lună aurie; De salcâmii plini de floare; Și de-atâta poezie? (…) A iubi e o virtute, nicidecum o degradare; iubind, sufletul se ‘nalță spre a cerului hotare. (…) Sunt sub impresia examenului de Francesă. E poate ultimul pe care îl am de trecut’. Va rămâne pentru totdeauna ca una din cele mai frumoase suveniruri din viața mea’, a precizat pentru AGERPRES, Iulian Tănașcu.
De altfel, oracolele sunt valorificate din punct de vedere muzeal, fiind documente importante care pot evidenția momente istorice, întâmplări, pot evoca personalități și atmosfera în care tinerii își petreceau timpul. Oracolele sau jurnalele personale, populare altădată în special printre elevi, conțineau chestionare cu întrebări despre preferințe muzicale, hobby-uri personale, opinii și gânduri.
Caietele erau completate de prieteni și colegi pentru a fi păstrate drept amintire.
‘Oracolul, aparent un obiect minor, în general sub forma unui caiet format A4, este în realitate un document extrem de valoros pentru muzeu și pentru cercetătorii și muzeografii care se ocupă cu studiul istoriei recente sau cu psihologia. Paginile lui oferă acces direct la viața cotidiană și la universul emoțional al adolescenților din perioada comunistă de după anii 1970. Nu vorbim despre istoria oficială, ci despre o istorie ‘de jos în sus’, autentică, nefiltrată ideologic. Oracolul avea mai multe funcții simultan. În primul rând, una socială, deoarece crea și consolida relațiile dintre tineri. În al doilea rând, una identitară, pentru că fiecare răspuns era o formă de auto-definire. Nu în ultimul rând, oracolul avea o funcție ludică, fiind un joc social, dar și o formă discretă de exprimare personală într-un context social controlat. De regulă, erau caiete obișnuite, dar transformate prin intervenția utilizatorilor: decorate manual, cu desene, simboluri, culori. Conțineau întrebări standard despre preferințe, prietenie, idealuri și răspunsuri care variau de la simple enunțuri până la mici confesiuni. Din punct de vedere vizual, sunt extrem de expresive și reflectă foarte bine estetica epocii’, a declarat, pentru AGERPRES, directorul Muzeului Județean Buzău, Daniel Costache.
Potrivit specialiștilor instituției, în cultura școlară românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea, oracolul era reprezentat de un caiet sau un carnet care circula între colegi și prieteni, și care conținea o succesiune de întrebări standardizate la care fiecare participant era invitat să răspundă. Originile oracolelor pornesc însă dintr-o tradiție europeană răspândită cu precădere în mediile burgheze.
‘Întrebările vizau, de regulă, identitatea personală, preferințele, aspirațiile, afecțiunile, opiniile despre prietenie, iubire, școală sau viitor, transformând acest obiect modest într-un instrument de autoprezentare, sociabilitate și construcție simbolică a sinelui. Denumirea de oracol are, în acest context, o utilizare metaforică. El nu trimite direct la sensul originar al cuvântului, consacrat în Antichitate. Ca o paranteză menționez că, în tradiția greco-romană, oracolul implica o relație între întrebare, autoritate și adevăr revelat. Din punct de vedere istoric, forma modernă a oracolului poate fi pusă în legătură cu o tradiție europeană mai veche, aceea a albumelor de prietenie sau album amicorum, dacă doriți. Acestea erau răspândite încă din epoca modernă, mai ales în mediile universitare și burgheze. Erau albume, caiete sau manuscrise în care prietenii, colegii și cunoscuții lăsau dedicații, maxime, versuri, semnături ori mici texte memoriale. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, această practică a evoluat, în anumite spații occidentale, spre formule mai intime și mai personale, apropiate de ceea ce, în cultura anglo-saxonă sau franceză, a fost cunoscut sub forma confession albums, autograph books sau a celebrului tip de chestionar de salon care avea să fie asociat, retrospectiv, cu numele lui Marcel Proust’, a adăugat Daniel Costache.
În România, jurnalele personale au fost populare atât înainte de anul 1989, cât și după 1990, în special în mediul școlar urban și semiurban. După apariția dispozitivelor mobile și a internetului, oracolele au fost înlocuite de rețelele sociale.
‘Oracolul avea mai multe funcții simultan. În primul rând, una socială, deoarece crea și consolida relațiile dintre tineri. În al doilea rând, una identitară, pentru că fiecare răspuns era o formă de auto-definire. Nu în ultimul rând, oracolul avea o funcție ludică, fiind un joc social, dar și o formă discretă de exprimare personală într-un context social controlat. De regulă, erau caiete obișnuite, dar transformate prin intervenția utilizatorilor: decorate manual, cu desene, simboluri, culori. Conțineau întrebări standard despre preferințe, prietenie, idealuri și răspunsuri care variau de la simple enunțuri până la mici confesiuni. Din punct de vedere vizual, sunt extrem de expresive și reflectă foarte bine estetica epocii. Practic, putem spune că oracolul este un precursor al profilului de social media. În forma sa clasică, practica oracolului s-a restrâns considerabil și poate fi considerată, astăzi, mai curând marginală sau nostalgică. Am mai găsit pe la anticariat acum mulți ani un astfel de oracol, dar din anii 1990. Cu toate acestea, dispariția suportului material tradițional nu echivalează cu dispariția funcției culturale pe care oracolul o îndeplinea. Dimpotrivă, se poate susține că această funcție a fost preluată, extinsă și diversificată de mediul digital’, a detaliat directorul Muzeului Județean Buzău.
Astfel, dacă un oracol construit pe un format de hârtie era ulterior oferit unui prieten pentru a-l completa cu preferințele sale în materie de modă, filme sau pentru a-și lăsa în scris anumite gânduri, aceeași logică poate fi regăsită și astăzi în numeroase forme de comunicare digitală precum chestionarele online, rubrici de tip Q&A, formularele de profil, postările interactive, ‘story’-uri cu întrebări sau provocări virale.
‘Profilul digital, fie el pe o platformă generalistă, fie într-o aplicație de nișă, presupune completarea unor informații despre sine, selectarea unor imagini reprezentative, formularea unor descrieri personale și participarea la forme repetitive de interacțiune bazate pe întrebări și răspunsuri. Spre deosebire de oracolul clasic însă, care funcționa într-un cadru de proximitate, profilul digital este potențial permanent, extensibil și public, iar răspunsurile nu mai sunt adresate doar unui grup de colegi, ci unui public variabil, uneori foarte larg. Totuși, mecanismul de bază este comparabil, individul își construiește o imagine de sine prin selecția și formularea unor răspunsuri recognoscibile social. Practic, oracolul școlar-adolescentin din perioada comunistă poate fi interpretat retrospectiv ca un precursor analogic al profilului de social media din zilele noastre. Ambele operează cu aceleași procedee fundamentale precum standardizarea întrebărilor, personalizarea răspunsurilor, expunerea identității, căutarea validării și integrarea într-o comunitate de referință. Oracolul de altădată răspundea nevoii adolescenților de a crea legături, de a-și afirma individualitatea și de a se integra într-un grup. Mediile digitale răspund aceleiași nevoi, însă într-un spațiu mult mai fluid, mai expus și mai intens reglat de vizibilitate publică’, subliniază sursa citată.
În colecția Secției Istorie a Muzeului Județean Buzău se regăsește un singur exemplar al unui oracol.
Potrivit specialiștilor, jurnalul nu este doar un obiect de patrimoniu, ci și un instrument eficient de a aduce publicul mai aproape de trecut, cu o importantă dimensiune materială și vizuală. Mai mult decât atât, este considerat, în interiorul culturii copilăriei și adolescenței, ca un moment din existența adolescentină.
‘Oracolul adolescenților era mai mult decât un simplu caiet trecut din mână în mână, era o mică hartă emoțională a unei vârste în care totul se descoperă pentru prima dată. Într-o perioadă fără rețele sociale, fără ‘like-uri’ și fără profiluri online, oracolul devenea o formă de identitate colectivă: fiecare răspuns era o fărâmă de personalitate, o declarație timidă sau îndrăzneață despre cine ești și cum vezi lumea. Adolescenții făceau oracole din dorința de a se cunoaște mai bine între ei, dar și pentru a se face cunoscuți. Era un joc, dar și un ritual. Îți dădeai caietul colegilor sau prietenilor cu o ușoară emoție, întrebându-te ce vor scrie despre tine, ce vor dezvălui despre ei. Într-un fel, era o formă inocentă de explorare a relațiilor și a sentimentelor, uneori chiar primul contact cu ideea de confesiune scrisă. Un oracol conținea, de obicei, întrebări aparent simple, dar încărcate de sens: ‘Care este culoarea preferată?’, ‘Ce îți dorești cel mai mult?’, ‘Cine este persoana pe care o iubești?’, ‘Ce părere ai despre mine?’. Aceste întrebări nu erau alese întâmplător, ele atingeau zonele esențiale ale identității: gusturi, visuri, relații, percepția celorlalți’, a declarat, pentru AGERPRES, colecționarul de artă Diana Toma.
Pe de altă parte, oracolele puteau să ascundă rubrici cu jocuri sau pasaje misterioase în care putea fi regăsit ‘un secret’, ‘un sfat’ sau ‘o amintire cu mine’, transformând fiecare pagină într-un mic univers personal.
‘De ce erau importante? Pentru că ofereau ceva rar la acea vârstă: validare și conexiune. Răspunsurile primite erau citite și recitite, uneori analizate cu o seriozitate surprinzătoare. Un compliment devenea comoară, o glumă, dovadă de prietenie, iar o frază ambiguă putea stârni zile întregi de gânduri. Oracolul era, în esență, o oglindă făcută din vocile celorlalți. Privit acum, poate părea un obiect simplu, dar în realitate era un fel de ‘rețea socială pe hârtie’, cu cerneală în loc de pixeli și emoții autentice în loc de reacții rapide. Un jurnal colectiv, în care fiecare adolescent își lăsa amprenta, fără filtre și fără editări, exact așa cum era în acel moment’, a conchis Diana Toma.
Oracolele sau jurnalele personale au fost înlocuite astfel de rețelele de socializare, câștigând însă în fața tehnologiei un statut special în rândul celor care le-au completat, fiind considerate fotografii ale trecutului, momente inedite din copilărie, din clasă și din viața de gașcă.
