Cine nu își poate imagina cum arată istoria lumii gravată pe o mică plachetă de metal poate veni la cea de-a XVII-a ediție a Congresului Național de Insignografie și care, împreună cu Expoziția Colectivă de Insigne este deschisă publicului între 27-28 iunie, la Cantina Studenților din Timișoara.
Organizate de Asociația Colecționarilor de Insigne din România (ACIR), cele două evenimente reunesc 70 de participanți, confirmând statutul Timișoarei de important centru al colecționismului și cercetării insignografice din România.
Astfel, sute de insigne de colecție poposesc din nou la Timișoara, într-o astfel de expoziție, după 50 de ani.
Ștefan Dina, președintele ACIR, spune că acest eveniment anual vorbește despre un patrimoniu istoric, aceste mici bijuterii fiind mesageri ai istoriei unei societăți, a unor personalități.
‘Insignele sunt niște piese mici, dar cu o istorie mare în spate. Sunt păstrătoarele patrimoniului nostru național, dar avem expuse și insigne specifice Banatului, ale formațiilor corale populare din zonă, cele săsești, insigne militare, cu tematică de sănătate medicală, sportivă, de artă. În 1976, în Timișoara, un nucleu de colecționari au considerat că este cazul să organizeze reuniunea colecționarilor de insigne și astăzi, după 50 de ani, aniversăm acest moment deosebit. La momentul respectiv, s-a pus accentul pe insignele cu tematică muzicală și medicală, pentru că unul dintre organizatori lucra chiar în domeniul respectiv. Printre cei peste 70 de colecționari de insigne care participă la acest eveniment sunt atât din toate colțurile României, cât și din Germania, Polonia, Bulgaria și Serbia’, a declarat, pentru AGERPRES, Ștefan Dina.
Covoarele de insigne aranjate pe mese par să formeze o țesătură proaspăt scoasă dintr-un război cu fire multicolore, împletind povești, fapte, momente cruciale din viața neamului nostru, încrustate în aceste bucăți de metal strălucitor.
‘Nu putem cataloga aceste insigne ca valori pecuniare. Ele reprezintă pentru sufletul nostru cel mai valoros obiect din casă, din patrimoniu personal sau național. Există totuși schimburi de piese, iar insignele muzicale, cele ale corurilor săsești, cu tematică militară pot varia de la 500 de euro până la 6.000 de euro’, punctează Ștefan Dina.
Momentul apariției insignelor se pierde în istorie, în urmă cu peste două veacuri. La început, ele s-au confundat cu broșele care se prindeau pe reverul vestoanelor.
‘Într-o primă fază, ele erau realizate în ateliere de bijuterii. După anul 1948, în România au fost două nuclee de realizare a insignelor, la fabrica Arădeanca din Arad și la Monetăria Statului din București, erau întreprinderi specializate și care realizau aceste piese cu o tehnologie specifică, după niște standarde foarte ridicate, erau confecționate din email, o vopsea tratată termic și care rezistă foarte mult în timp; este specifică și bijuteriilor. (…) Noi (ACIR, n.r.) am trecut prin perioade dificile, dar am rezistat și în anii de după Revoluție, când tentațiile erau foarte mari și rezistăm și azi, când tehnologia vine cu presiune foarte mare asupra colecționarilor și îi deturnează către online. Dar nimic nu poate înlocui o întâlnire directă între colecționari, o strângere de mână, discuțiile pe care le poți avea în fața unui panou sau în fața unei mese cu insigne’, a detaliat Ștefan Dina.
Printre colecționarii care au sosit la Timișoara se numără și Mihai Tudora din București, care a adunat insigne de circa 35 de ani, moștenind această pasiune din familie.
‘Am ajuns la peste 60.000 de insigne de toate felurile. Le-am adunat. Au fost foarte multe unități militare desființate după 1990, iar noi, colecționarii, am adunat insignele. Am dat și peste insigne de străjeri (din timpul domniei lui Carol al II-lea n.red). Cele mai valoroase sunt insignele de grăniceri, marcate Republica Populară România. Unii colecționari s-au axat tematic pe insigne sanitare, alții pe aviație. În colecția mea am o mică insignă marcată Universitatea București – 1923. Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai rare și mai vechi, din timpul lui Carol al II-lea’, a mărturisit Mihai Tudora.
El arată că unele dintre aceste insigne erau substitut pentru decorații, putând fi purtate la costumele civile, spre deosebire de uniformele militare.
‘Așa cum doamnele purtau podoabe și bijuterii, bărbații purtau în principal decorația pe care o primeau, care era mare, dar ca să poată fi purtată la costum, se făcea una în miniatură. Și acea insignuță se punea la reverul hainei. Costumele bărbătești aveau o tăietură în rever tocmai pentru a putea fi fixată acolo insigna. Erau și insigne scoase în ediție limitată, iar multe dintre ele s-au dat cu brevete. Așa este o decorație Meritul Muncii Clasa I, II și III. Pentru Clasa III au fost vreo 80 de bucăți (80 de lei bucata), clasa II sunt în argint, până la 1000 de lei, iar clasa I nu au fost decât două, care s-au vândut cu 30.000 de euro, la o licitație în Franța și li s-au conferit doar lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu. Și-au acordat cele două decorații între ei. Insigna purtată de mareșal (Ion Antonescu n.red.) există doar la Muzeul Militar, dar numai din perioada de dinainte de a fi numit mareșal. Avem aici și o decorație despre care nu vorbește nimeni. E din 1913, când am câștigat Cadrilaterul’, a mai menționat colecționarul Mihai Tudora.
Secretarul ACIR, Dumitru Pușcașu, consideră că insigna este un blazon în miniatură, iar cele care fac parte din anumite ordine și decorații se poartă doar cu brevet.
‘Nu toate insignele pot fi purtate de oricine. Sunt cele militare sau decorațiile, care au un regim special, se poartă doar cu brevet. Așa cum insigna arată lumii cine sunt, tot așa trebuie să respect și eu insigna în lume. Sunt cele militare, religioase. În alte vremuri, cel care purta un astfel de însemn beneficia de anumite avantaje. Erau purtate de nobili. Erau confecționate cu multă migală și dragoste. Insignele de până în anul 1940 erau confecționate după o tehnică specială. După 1940, s-a dezvoltat tehnologia și a apărut o avalanșă de insigne dedicate celor din fabrici și uzine, chiar pionierilor, iar astăzi au insigne (proprii n.red.) aproape fiecare liceu. Vorbeați despre insignele pionierilor, dar știți unde au apărut prima dată? În anul 1890, în Statele Unite ale Americii, în scop publicitar. Noi le numim capace de bere. Pentru un colecționar adevărat, acele insigne nu prezintă interes, pentru că nu au nicio valoare’, afirmă Dumitru Pușcașu.
Nada Ilin, președinta Filialei Timiș a ACIR, este fiica unui împătimit colecționar de insigne, care a adunat nenumărate astfel de însemne heraldice, iar acum este organizatorul expoziției pe care o dedică memoriei tatălui său.
‘Nu pot spune că Banatul a avut insigne definitorii, dar a avut colecționari care au adunat insigne din toate colțurile. Tata a făcut nenumărate studii pe acest subiect, prin care s-a putut face o reconstituire a istoriei sârbilor din Banat. Fiind izvoare istorice, evenimentul de astăzi comportă și o sesiune de comunicări științifice. Fiecare insignă are o poveste și ne ajută să reconstituim istoria’, a punctat Nada Ilin.
***
Insignele, sub diverse forme, există încă din antichitate, dar insigna modernă, așa cum o știm astăzi (cu ac și protecție din celuloid) a fost patentată în 1896, în Statele Unite.
În antichitate și evul mediu, oamenii foloseau amulete, sigilii, blazoane sau pandantive din metal și pânză pentru a-și arăta rangul, credința sau apartenența la un lord (precum insignele pelerinilor).
Insignele moderne, apărute în 1896, în SUA, erau de tip ‘button’, cu un design tipărit pe hârtie, acoperit cu o peliculă subțire de celuloid pentru protecție și au fost create ca instrumente ieftine de propagandă politică și publicitate, devenind rapid extrem de populare.
În anii 1960-1970, insignele au explodat ca obiecte de colecție și de exprimare a opiniilor personale, fiind adoptate de mișcările pacifiste, dar și de trupe rock celebre precum The Beatles.
Trecând dincolo de obiectul din metal, insignele sunt mai mult decât simple accesorii, sunt simboluri ale realizărilor, crezurilor și identității noastre.
Insignele nu înseamnă nimic în sine, ci marchează o anumită realizare și reprezintă o legătură între oameni.
Foto: Otilia Halunga/AGERPRES
