Numărul turiștilor care au vizitat anul acesta satul Periprava, localitate aflată pe malul Dunării, la granița româno-ucraineană, a scăzut cu aproape 75% din cauza războiului declanșat de Rusia în țara vecină, localitatea care are toate atuurile istorice și naturale să-și păstreze autenticitatea depopulându-se continuu, chiar dacă pescari împătimiți din alte județe își cumpără locuințe în zonă.
Proprietarul unei unități de cazare din satul care aparține comunei CA Rosetti, Unver Levente Muharrem, a declarat, pentru AGERPRES, că în 2014 a cumpărat casa învățătoarei din satul Periprava, pe care a transformat-o într-o pensiune și a deschis-o oaspeților în anul 2021.
‘Mi-a plăcut că zona este izolată, autentică. Atunci când am venit, turiștii veneau și ei mai des, dar acum s-au împuținat, din cauza războiului. Noi ne-am obișnuit cu zgomotele, în schimb musafirilor le este frică, tare frică. Musafirii s-au împuținat și vin doar la 25% față de anul trecut. Oamenii aud despre război, că iar a trecut drona, că iar au ridicat avioanele. Mai mult pescarii vin. Sâmbăta trecută am avut un grup care de cinci ani vine aici. Era un grup format din 16-19 oameni, dar acum au venit doar 10. Alt grup vine pe 20 septembrie. Au anunțat la început că sunt opt persoane, dar acum vin doar trei. Chiar dacă vin puțini, tot trebuie să fiu aici, să țin afacerea deschisă’, a afirmat Unver Levente Muharrem.
Pădurea Letea, fostul lagăr de la marginea satului, satele din apropiere, natura atrag persoane din alte județe în satul de la granița româno-ucraineană, în ciuda războiului care se simte și se aude în gospodării.
‘M-am îndrăgostit de Periprava acum șase ani. Am venit aici de pe brațul Sfântu Gheorghe și-am băut apă din fântâna de la biserica satului. Se spune că cine face asta, rămâne aici. Mi-au plăcut sălbăticia, nisipul de pe stradă, totul. Am cumpărat casa acum doi ani cu niște prieteni, strict pentru pescuit, fiindcă nu a mai fost voie cu cortul în Rezervație. Acum vin doar cei pasionați. Cei care vin să bifeze o localitate, să pună o poză pe Tik-Tok renunță ușor, ba că e război, ba că sunt drone, ba că nu sunt condiții ca la oraș. Soția mea nu a mai venit aici anul acesta, din cauza dronelor’, a afirmat Aurel Lupu, din județul Prahova, proprietar al unei case din satul Periprava.
La fel ca localnicii, spune că s-a obișnuit cu zgomotul războiului, dar recunoaște că este totuși un stres pe care-l suportă.
‘În subconștientul meu, înțeleg că dronele nu au ce să caute aici, dar gândindu-mă la ce se întâmplă pe malul celălalt, mă înfioară totul. Chiar dacă m-am obișnuit cu dronele, de fiecare dată când bubuie, îmi provoacă un stres enorm, fiindcă mă gândesc că acolo undeva se poate întâmpla ca oamenii să moară. Niciodată nu m-am gândit că se poate ca o dronă să cadă aici, pentru că n-ar avea sens să cadă într-un sat părăsit o dronă de o grămadă de bani’, a adăugat prahoveanul.
Pescarii sunt atrași de zonă datorită resursei piscicole care are încă malurile Dunării de altădată, zonele din apropiere, Babina și Cernovca, fiind primele renaturate în Delta Dunării de la declararea zonei drept Rezervația Biosferei Delta Dunării (RBDD).
Procesul de reconstrucție ecologică a început în anul 1993, s-a realizat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării în cooperare cu World Wildlife Fund și a avut printre efecte creșterea producției de pește și reluarea proceselor naturale ale ecosistemelor stopate de îndiguirile din perioada regimului comunist.
Pescuitul pe brațul Chilia este o provocare în contextul războiului declanșat de Rusia, iar unii localnici spun că nici peștele nu mai trage ca altădată.
‘Anul acesta mi se pare cel mai ciudat, din cauza apei, poluate poate, a zgomotului războiului. E cel mai slab an și la pescuitul industrial, și la cel sportiv’, a afirmat Vasile Burlacu. El este din județul Iași, dar s-a însurat în urmă cu peste 40 de ani cu Liuba și nu a mai plecat de atunci din satul Periprava, unde a prins și gustul pescuitului.
‘Acum, aici, e mai urât și mai greu. Când era mai multă lume, altfel comunicai. Atunci era o discotecă, se mai dădea un bal, aveam căminul cultural, iar satul era plin de viță. Acum, locul e mai trist pentru că și populația e mai mică. S-a învechit satul. (…) Ne-am obișnuit cu zgomotele războiului. Sună sirena dincolo exact cum bate clopotul la biserică. Mai des chiar. Copiii de la noi știu regula că nu trebuie să se sperie. Sperăm din tot sufletul ca războiul să nu ne afecteze pe noi direct. Unde ne adăpostim? În casă, că în pădure nu ai cum să te adăpostești. Poduri din beton nu avem. Beciuri nu avem, pentru că avem apa la jumătate de metru. Deci, RO-ALERT-ul nostru nu e valabil la Periprava. Casa este singurul adăpost. Sub masă nu încăpem’, spun, glumind, soții Liuba și Vasile Burlacu.
Liuba s-a născut în sat. Stă în casa bunicii pe care a îngrijit-o până la moarte și își amintește de educația primită.
‘Bunicii noștri au fost foarte buni. Întotdeauna, înainte de sărbători, veneau și ne întrebau pe toți cei șase nepoți ce avem nevoie, de încălțat, de îmbrăcat… Și mai țin minte că, atunci când veneam la ei, nu aveam voie să zburdăm așa, prin curte. Dacă voiam un strugure, trebuie să îi rugăm frumos să ne dea și nouă… Era respect pe vremea aceea, știți?!’, și-a amintit Liuba.
De la bunici a învățat limba rusă și a transmis-o mai departe copiilor ei, care s-au mutat la oraș. Acum, Liuba Burlacu conduce filiala locală a Comunității Rușilor Lipoveni din România și este membră a ansamblului din localitate, Kalina, care numără șapte femei.
‘Cântecele sunt moștenite de la bunici, de la părinți. Cu fetele din ansamblu ne întâlnim, mai cântăm un pic și ne mai veselim, că altă distracție nu mai avem. Sediu nu avem, dar avem un cabinet unde făceam limba maternă și acolo ne mai întâlnim. Nu prea mai avem copii sau tineri care să vină la ansamblu. Majoritatea suntem persoane de peste 40, 50 de ani, iar copiii știu mai puțin cântecele noastre’, a mai spus Liuba Burlacu.
Principala problemă a locuitorilor satului Periprava este rețeaua de apă potabilă nefuncțională, fiecare gospodărie având propria resursă, fântână sau foraj.
‘Noi avem rețeaua adusă până la casa fiecăruia. Sunt peste 10 ani. Avem și stație de apă. Atunci când s-au terminat lucrările, au și pornit apa, că sunt trei cișmele în centrul satului. Au venit, au tăiat panglicuța și de atunci s-a oprit și nu s-a mai făcut racordarea la fiecare cetățean. O grămadă de bani s-a cheltuit și nimic nu s-a realizat. Noi nu suntem prioritate niciodată. Suntem marginalizați de lume’, a mai spus ea.
Liuba vorbește despre biserica pe rit vechi cu hramul Sfântului Dumitru ca despre o ‘oglindă a comunității’ și mă invită să mergem până în centrul localității cu scuterul ei electric. Ne oprim în fața fostului local din sat, acum pavoazat cu fotografii ale localnicilor și bărci din lemn.
‘Aici a fost o cârciumă a cooperației. După Revoluție, a fost cumpărată de cineva din București și am lucrat șapte ani ca vânzător. Într-o fotografie de pe gard sunt și eu’, a adăugat Liuba Burlacu.
În fața bisericii, ne oprim.
‘Aici ne adunăm cu toții și ne simțim bine’, a mai spus ea.
La fel ca în Caraorman, ulițele satului Periprava sunt acoperite de nisip fin.
Magazinul de lângă biserică este deschis dimineața și seara.
‘Dați-mi un mop, o mătură, un făraș. Am venit în concediu, să fac curățenie la mama. Am cumpărat și termopane. Sper ca fratele meu să le pună’, spune o doamnă către vânzătoare.
Pe terasă, la o cafea, un bărbat îmi spune de la bun început ‘no info!’ și continuă să-i critice pe jurnaliști.
În apropierea magazinului, oprește microbuzul școlar din care coboară mai mulți elevi.
‘Este foarte obositor pentru copii. O trezesc dimineața la 6:20, ca să plece la 7:00 spre școală. Și microbuzul ia copiii din toate satele și apoi ajunge la școală’, a afirmat mama unei fetițe de grădiniță. Ea refuză să-și spună numele sub pretextul că ‘nu vrea să devină vedetă’.
Un camion militar trece prin fața magazinului din centrul satului, iar în cabina lui se văd câțiva tineri. Lasă în urmă nori de nisip.
O clientă din magazin mă invită la ea. Valentin, soțul ei, este pescar de peste 20 de ani, iar acum 15 ani a venit pentru prima dată în Periprava. Ea, Alina, a ajuns în sat în urmă cu cinci ani pentru prima dată și s-a îndrăgostit de localitate. Cei doi soți din București și-au cumpărat o casă în sat, după ce niște prieteni au făcut la fel.
‘Ne simțim atrași de pământ, de făcut lucruri mai omenești. Mie îmi place grădinăritul. Bucureștiul ne lipsește foarte puțin. După vreo două, trei luni, merg în București și acolo, după maximum două zile spun ‘Stop! M-am încărcat suficient cu energii negative și îmi doresc să revin în Periprava’. Acolo avem serviciul pentru că aici nu sunt locuri de muncă să te angajezi. Acolo sunt și copiii. E greu pentru ei să vină aici să se stabilească, pentru că așa eram și noi la vârsta lor, voiam balamucul ăla, cum e acolo în București’, au afirmat Alina și Valentin Dumitru.
Cei doi spun că munca fizică din grădină și curte îi ajută să-și depășească neliniștile provocate de zgomotul războiului care se simte și se aude în Periprava.
‘Apa are un gust sălciu, nu poți să o bei. Noi ne-am făcut fântână. De băut apă și făcut mâncare ne luăm bidoane cu apă din Tulcea, că altă variantă nu ai. Mai e varianta Sulina, dar drumul de la CA Rosetti la Sulina e sub orice critică. Când am venit aici nu aveam nici măcar apă. Ne spălam la bidoane. Încet, încet, ne-am făcut un puț acolo, unul dincolo’, spun cei doi bucureșteni.
În curte, au amenajat spații pentru prieteni, iar în grădină, chiar dacă e nisip, cresc roșii și alte legume. Au adoptat patru câini pe care-i țin într-un padoc, dar nu cresc alte animale.
‘Pe noi nu ne deranjează animalele de pe ulițele satului. Numai că acum, cu Armata pe aici, ei (militarii – n.r.) trebuie să plece repede, iar vitele dorm noaptea în mijlocul drumului și trebuie să le dea la o parte. Claxonezi, dar ele nu se dau. Animalele fac parte din peisaj și lucrurile astea nu ne mai deranjează, că venim din București, unde se claxonează continuu’, au mai spus cei doi.
Viceprimarul comunei CA Rosetti, Nicolae Graciov, a afirmat că, recent, a amendat un proprietar care-și lasă animalele libere pe ulițele satului, după ce a pus afișe în tot satul și i-a înștiințat pe toți proprietarii de vite cu privire la obligațiile care le revin. El amintește în treacăt și despre efectele mai puțin cunoscute ale războiului din țara vecină.
‘Din cauza războiului, pe Dunăre trec foarte multe nave militare cu viteză. Nu țin cont și rup bărcile localnicilor’, menționează el.
Lipsa apei potabile și starea drumurilor sunt principalele probleme ale comunei.
‘Apa ar fi principala problemă. Și ar mai fi drumul de acces, drumul de fugă spre Sulina, în caz de nevoie. Apa, asistența medicală și drumul de legătură Rosetti-Sulina. Drumul a fost făcut, de două ori s-a reparat, iar acum arată ca după război. Drumul Rosetti-Letea este în construcție acum. Dar ne-ar mai trebui populație. Ca să obții proiecte europene, trebuie să ai cel puțin 2.000 de persoane. Noi suntem câți suntem și nu putem să ne apropiem, pentru că prețul pe locuitor este foarte mare’, a mai afirmat Nicolae Graciov.
Acesta cunoaște istoria rețelei de apă potabilă din sat.
‘Rețeaua de apă potabilă a fost inaugurată în anul 2018. Prima etapă a fost în 2011. S-a lucrat până în 2015-2016, apoi s-a lăsat. Prin 2017, au reluat activitatea. Din 2018, s-a trecut la conservare. Când Primăria CA Rosetti s-a asociat cu Aquaserv SA (operatorul regional de apă și apă uzată – n.r.) s-a mers pe ideea de mărire a creșterii capacității, dar proiectul cu Aquaserv s-a încheiat, din cauză că prețul pe locuitor a fost foarte mare (unul din criteriile de eligibilitate ale proiectelor depuse spre finanțare – n.r.). Dacă se va mai întârzia câțiva ani, pompele vor deveni inoperative, populația se va micșora, iar investiția de 2 milioane de euro se va duce pe apa sâmbetei. Și eu, din satul Periprava, am aceleași drepturi ca cel din oraș. Din păcate, despre canalizare nu a fost vreo discuție. Au fost niște vorbe că, după ce se va pune rețeaua de aducțiune, se vor face demersuri pentru stația de epurare. În RBDD nu e permisă eliberarea apei uzate fără stație de tratare. Probabil că, după ce se va termina țara asta de pus la punct, vom urma și noi, dacă vom mai fi pe aici’, a mai spus viceprimarul.
Comuna CA Rosetti are 570 de locuitori, iar satul Periprava numără circa 100. Școala din sat, care are în față una dintre cișmelele la care ar fi trebuit să curgă apă potabilă, a fost închisă anul trecut.
‘Anul trecut, în Letea (cel mai populat sat al comunei, numără 240 de locuitori – n.r.), s-au născut în jur de cinci copii, dar au murit vreo 15 persoane în toată comuna. Dronele trec și peste Letea și CA Rosetti, iar oamenilor li se pare o rutină’, a adăugat Nicolae Graciov.
El s-a născut în satul Periprava și a construit, alături de familie, soție și doi copii, o gospodărie frumoasă în sat.
‘Foarte mulți părinți greșesc când le zic copiilor să plece din localitate, că aici nu e de trăit. Le-am adus aminte multora dintre părinți că ei au reușit să-și țină copiii la școli și i-au ajutat și cu o locuință la oraș, iar ei mi-au răspuns că tinerii nu au unde să se distreze. Deci, pentru unii părinți, distracția este primordială. Valoarea muncii în ochii multora a scăzut foarte mult. Dacă se poate muncă cât mai puțină și banii să vină de undeva. Cred că cei care vor rămâne aici, cei care vor avea curajul să investească într-o mică pensiune, să vină copiii noștri pe aici vor avea numai de câștigat. Părerea mea de rău, dar nu cu dușmănie, este că mulți străini simt afacerea aici, dar nimeni nu s-a făcut pescar, nu a început să crească animale. Toți fac cazare, pentru că este o muncă ușoară și câștigă bani. De ce nu ar face și copiii noștri așa ceva?’, întreabă el retoric.
Viceprimarul spune că zece dintre cele 60 de gospodării în stare acceptabilă din satul Periprava aparțin unor persoane din alte județe ale țării. Din cele 10 familii care au cumpărat case în sat, trei stau permanent, iar o a patra stă 80% din an în localitate.
‘Primesc musafiri care se plâng că nu au muncitori. Toți sunt afaceriști. Și-i întreb câți din voi ați dat copii la școli profesionale, la meserii. Ridică din umeri. Și atunci, de unde vreți muncitori? Așa și ai noștri din sat. Cu găina, să ajungă copilul la facultate. Prinde sau nu un loc de muncă, nu mai contează. El e plecat cu gândul din zonă. Ar putea să învețe să-i placă zona, cum trăim și noi. Nu ne e ușor, dar suntem din aceia care încă ne luptăm cu morile de vânt. Se consideră că, dacă nu reprezentăm un număr mare de voturi, nu avem importanță. Conform Constituției, toți avem aceleași drepturi, inclusiv la apă, conform Uniunii Europene. Ni se impune să nu mai facem haznale, dar, în aceeași ordine, nu avem canalizare. Ca să nu am amendă din cauza haznalei, unde pot să ducă oamenii țeava de la toaletă și să nu mai polueze pânza freatică? Uniunea Europeană impune restricții, ordine, dar noi nu putem să le punem în aplicare și toată lumea înțelege că tot ce se pune în hazna se duce în pânza freatică’, a mai spus Graciov.
În sat sunt puțini turiști, iar cei care vin sunt din Tulcea sau prieteni ai celor care și-au cumpărat case. Unii sunt pescari, iar alții sunt amatori de mișcare în aer liber care au luat satul Periprava ca punct de oprire într-un traseu ce include atât brațul Chilia al Dunării, cât și satele comunei CA Rosetti și orașul Sulina.
‘Acum 15 ani, din cauza unor probleme de sănătate, doctorul mi-a recomandat plimbări cu bicicleta. Nu mă mai sperie mesajele RO-ALERT. Locuind în Tulcea, aceste incidente având o frecvență foarte ridicată, la un moment dat te obișnuiești cu ele și nu mai ești atât de vigilent și lași garda jos. Când am ajuns, a fost o dronă, echipele române ale Armatei sau cele ucrainene au deschis focul antiaerian. Am auzit doar focul deschis. Nu știu cine l-a deschis, dar e o procedură. Sincer, nu mi-a fost teamă, pentru că am mai parcurs etapele astea și te obișnuiești până la urmă. Eram la Chilia Veche, la o cafea și, la câteva minute după mesajul RO-ALERT, am auzit și focul deschis asupra dronei. Cu alte ocazii, chiar am văzut și pe timpul nopții explozii, trasoare’, a declarat Liviu S., din Tulcea.
El explică de ce cicliștii se opresc la Periprava.
‘E capăt de linie. Aici nu există mall, piscină, dar e, în schimb, natură. Este sfârșitul unei zile. Zona în sine are un aspect un pic extraterestru. E ca un sat pe plajă. Zonele din împrejurimi tind să fie asemuite cu ceva de pe altă planetă, marțian, deși e un pic deprimant’, a afirmat turistul din orașul Tulcea.
Autoritatea locală și locuitorii satului Periprava nu par optimiști în ceea ce privește viitorul localității.
‘Nu știu ce va mai rămâne din sat peste 20 de ani, dacă nu mai sunt nici tineri. Cred că, puțin câte puțin, va rămâne ca alte sate pustii din țară, probabil. Nu știu ce se poate schimba ca să fie mai plin satul’, a afirmat Liuba Burlacu.
Toți sunt însă de acord că numărul persoanelor din alte județe care cumpără locuințe în satul de la marginea războiului va crește.
‘Peste 20 de ani, Periprava va fi peste Jurilovca și Dunavățu la un loc, cu condiția să se oprească războiul. Zona este extraordinară. Este ca atunci când te gândești la ceva și cu un ochi râzi și cu altul plângi. În mod normal, mi-ar plăcea să rămână la fel, dar, de dragul progresului, rațiunea îmi spune că se va dezvolta. Cu siguranță, are niște resurse extraordinare. Este unul dintre cele mai frumoase locuri din Deltă în momentul acesta’, a afirmat Aurel Lupu, din județul Prahova.
Unii proprietari de case din satul Periprava se văd îmbătrânind la granița româno-ucraineană.
‘Aici ne-am regăsit liniștea. Peste 20 de ani, vom avea peste 70 de ani și nu cred că poți să mai stai la București, cu agitația de acolo. Pe mine o să mă găsiți în grădină. Chiar îmi doresc ca bunul Dumnezeu să-mi dea putere să pot lucra în grădină. Este terapia mea. Acolo mă regăsesc, pot vorbi cu plantele, cu roșiile, castraveții, chiar dacă părem un pic din altă lume, dar trebuie să învățăm să ne apreciem și să facem ceea ce ne place, chiar dacă unora nu le place ce văd la noi’, a afirmat Alina Dumitru, din București.
Soțul ei, Valentin Dumitru, regretă că unele șanse de dezvoltare a zonei s-au redus.
‘Tinerii sunt cu gândul să plece. Că venim noi, cei din afară, e un lucru bun. Cu rănile trecutului (lagărul comunist din satul Periprava – n.r.) se puteau face bani grei. Dacă ar fi conservat pușcăria și o făceau o zonă turistică, cum sunt pușcăriile vechi, renumite la nivel internațional, aici veneau foarte mulți turiști. Numai că au rămas doar două ziduri vechi din pușcărie’, a spus Valentin Dumitru.
Până la începutul anilor 1980, lagărul din Periprava era unul dintre locurile cele mai dure de detenție pentru deținuții politici din timpul regimului comunist. Expuși căldurii din timpul verii, roiurilor de țânțari, dar și gerului din timpul iernii, snopiți în bătaie de comandanți, deținuții de aici au construit digurile de protecție a localității împotriva inundațiilor fără mijloace mecanizate și, fără echipament adecvat, tăiau stuful pe ape înghețate.
Acum, pe digul din fața pontonului de acostare există doar un panou amplasat de Primăria comunei care îi avertizează pe conducătorii auto cu privire la amenzile pe care le riscă dacă circulă pe construcția hidrotehnică pe timp ploios.
Singurul proiect european încheiat cu succes în satul Periprava până acum, ‘Ruta satelor cu arhitectură tradițională în Delta Dunării’ aparține asociației Ivan Patzaichin-Mila 23, care, prin Planul Național de Redresare și Reziliență, a reabilitat aproape 10 case tradiționale în patru comunități, cu scopul de a crește gradul de atractivitate a zonelor turistice.
Aflat vizavi de Vâlkovo, o localitate ucraineană despre care pe partea românească a Dunării ajunsese vestea încă de dinaintea declanșării conflictului că are o stație de tratare a apelor uzate, satul Periprava este ultima stație de pe brațul Chilia al Dunării pentru navele societății Navrom Delta SA, care asigură transportul subvenționat de călători și mărfuri între municipiul Tulcea și localitățile izolate din RBDD, rezervație aflată în patrimoniul UNESCO și care cuprinde inclusiv suprafețe din Ucraina.
Până la finalul secolului al XV-lea, după unele surse istorice, satul Periprava, cunoscut cel mai probabil drept Licostomo sau Lycostomion, Gura lupului, alături de Sulina, era unul dintre porturile înfloritoare ale zonei, datorită comerțului cu produse alimentare. În următoarele câteva secole, Dobrogea a fost marcată de războaiele ruso-turce, dar așezările din Deltă au supraviețuit, iar situația de la gurile Dunării s-a schimbat după revenirea Dobrogei la România, în anul 1878.
Potrivit lucrării ‘Delta Dunării – Rezervație a Biosferei’, publicată sub egida Academiei Române și a Ministerului Mediului, Lycostomion și Pereislavețul, ultima așezare localizată în actuala comună Nufăru, din județul Tulcea, erau cele mai dezvoltate orașe în perioada bizantină, pe teritoriul actualei comune CA Rosetti fiind făcute numeroase descoperiri din epoca medievală târzie, secolele VIII-X.
