Câteva sute de militari americani desfășurați în Estonia în timpul iernii trecute au fost retrași discret, fără niciun semn clar privind momentul în care s-ar putea întoarce sau dacă se vor mai întoarce, le-a dezvăluit ministrul apărării Hanno Pevkur jurnaliștilor locali, când se pregătea să plece la summitul NATO de la Ankara din această lună, relatează Reuters vineri.
La reuniunea de la Ankara, delegații din statele baltice și din Polonia purtau cu mândrie insigne prin care se declarau membri ai ‘clubului celor 5%’, singurele națiuni din Alianța NATO care atinseseră deja obiectivul de cheltuieli stabilit la reuniunea de anul trecut de la Haga – un statut despre care credeau, până de curând, că le va asigura un sprijin militar durabil din partea Statelor Unite.
În ciuda faptului că președintele american Donald Trump a avut unele dintre cele mai tranșante intervenții de până acum la o reuniune internațională majoră, oficialii NATO, inclusiv secretarul general Mark Rutte, au prezentat summitul drept un succes, invocând o serie de noi acorduri în domeniul apărării, creșterea cheltuielilor europene și un angajament ‘de neclintit’ privind apărarea reciprocă.
Totuși, multe dintre aceste angajamente – între care o bancă de investiții pentru apărare susținută de nouă state și condusă de Canada, precum și un consorțiu pentru dezvoltarea de rachete de lovire cu rază lungă de acțiune, în valoare de 50 de miliarde de dolari și care implică aproximativ douăsprezece țări – vor necesita ani până să producă rezultate concrete.
În public, chiar și lideri sceptici față de Trump, precum premierul canadian Mark Carney, l-au lăudat pe președintele american pentru presiunea exercitată asupra membrilor NATO în vederea majorării cheltuielilor pentru apărare.
Între timp, ceea ce se întâmplă efectiv pe teren în această vară este că SUA și-au redus prezența militară în unele dintre cele mai vulnerabile zone ale Europei de Est, tocmai în momentul în care cresc temerile că regimul de la Kremlin, tot mai des umilit în mod public de atacurile cu drone și rachete cu rază lungă ale Ucrainei asupra teritoriului rus – ar putea fi tentat să reacționeze agresiv.
O analiză a titlurilor din presa europeană realizată de compania de monitorizare și analiză predictivă bazată pe inteligență artificială Omniforecaster estimează o probabilitate de 18% ca până la sfârșitul anului 2026 să izbucnească o confruntare armată soldată cu victime între Rusia și state membre NATO. Aceasta indică un context de securitate suficient de riscant încât guvernele să acorde o atenție sporită situației, mai ales în contextul în care Washingtonul își reduce discret efectivele militare.
Vorbind săptămâna trecută la conferința anuală organizată de Chatham House, fostul ministru britanic responsabil pentru forțele armate, Al Carns, a afirmat că situația strategică este cea mai riscantă de la criza rachetelor din Cuba din 1962.
Cu toate acestea, deocamdată, majoritatea analiștilor și oficialilor consideră că Rusia este mai degrabă înclinată să își continue campania de ‘război hibrid’, bazată pe perturbare și sabotaj, decât să recurgă la o acțiune militară directă.
Riscul unei escaladări haotice nu se limitează însă la Europa. SUA par la fel de implicate ca și până acum în conflictul din Golf, iar Trump a sugerat la Ankara că ar putea intensifica și mai mult loviturile împotriva infrastructurii esențiale a Iranului, spre îngrijorarea aliaților Washingtonului din Golf, care se tem că ar putea suporta cea mai mare parte a represaliilor Teheranului.
În Orientul Mijlociu, SUA au început încă de la mijlocul lunii ianuarie să retragă personal din bazele avansate, ca măsură de precauție pe fondul tensiunilor în creștere cu Iranul. Cei mai mulți observatori se îndoiesc că SUA vor mai menține vreodată un număr semnificativ de militari – alții decât cei dedicați apărării antiaeriene – sau echipamente militare în țări precum Qatar sau Kuweit, continuând astfel tendința începută prin retragerea completă din Siria și reducerea prezenței din Irak.
În unele cazuri, anumite activități au fost relocate în SUA, inclusiv cea mai mare parte a activităților de coordonare desfășurate anterior de Centrul de Operațiuni Aeriene al Coaliției (CAOC) de la baza aeriană Al Udeid din Qatar. În alte cazuri, SUA preferă în prezent să își desfășoare aeronavele și dronele în locații considerate mai sigure, precum Iordania, Israel și Turcia, precum și în Europa continentală.
Procesul decizional de la Washington este atât de concentrat în mâinile lui Trump și ale cercului său restrâns, încât majoritatea oficialilor străini consideră că orice decizii similare viitoare ar putea fi luate practic fără niciun avertisment prealabil.
Încă din luna mai, Pevkur asigurase presa locală că ‘trupele americane se află în Estonia și vor rămâne acolo’, deși a recunoscut că ‘nu se poate exclude nimic’, având în vedere incertitudinea recentă cu privire la politica SUA.
Acum, el a declarat că efectivele americane au scăzut la mai puțin de 100 de militari, adică la aproximativ o șesime din nivelul înregistrat în iarna trecută, când un detașament de tancuri americane era staționat în sudul Estoniei.
Potrivit lui Pevkur, comandanții de rang înalt ai forțelor americane din Europa l-au informat că un alt detașament ar urma să sosească mai târziu în această vară, însă această desfășurare ar putea face obiectul unei reevaluări aflate încă în curs.
Potrivit unor oficiali din domeniul apărării din statele baltice, Polonia și SUA, retragerile din țările baltice au fost o consecință directă a deciziei neașteptate a administrației Trump de luna trecută de a anula rotația planificată de mult timp a aproximativ 5.000 de militari în Polonia.
Această decizie a surprins atât guvernul de la Varșovia, cât și pe mulți dintre militarii implicați; unii dintre ei erau literalmente pe punctul de a se îmbarca în avioanele care urmau să îi transporte în Europa.
Anularea rotației a avut apoi un efect de domino asupra deplasării unei părți dintre acești militari prin statele baltice, astfel încât aproximativ 1.000 de soldați au părăsit Lituania în luna iunie fără a fi înlocuiți, potrivit informațiilor disponibile.
Atât secretarul american al apărării, Pete Hegseth, cât și responsabilul Pentagonului pentru politici de apărare, Elbridge Colby, au vorbit în repetate rânduri despre necesitatea de a acorda prioritate confruntării cu ascensiunea Chinei, promovând conceptul unui ‘NATO 3.0’, în care Europa să își asume o responsabilitate mult mai mare pentru propria apărare.
Însă și în regiunea Indo-Pacificului dinamica se schimbă. Majoritatea aliaților tradiționali ai SUA – între care Japonia, Australia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine – sunt din ce în ce mai îngrijorați că tendința pe termen lung ar putea conduce la o retragere, cel puțin parțială, a prezenței americane în regiune.
Unii comentatori ucraineni au sugerat că reducerea prezenței militare americane în statele baltice ar putea avea drept scop îmbunarea Rusiei. De altfel, unele voci pro-Kremlin și, ocazional, chiar președintele Vladimir Putin au afirmat că retragerea trupelor americane sau, mai larg, a forțelor NATO din Europa de Est ar trebui să facă parte din orice acord de pace privind Ucraina.
Există însă și o altă posibilă explicație: SUA ar putea încerca să se asigure că, în cazul în care conflictul din Europa de Est escaladează și sunt lansate atacuri asupra teritoriului NATO, vor avea mai puține trupe expuse pericolului.
Aceasta ar reprezenta o schimbare majoră a strategiei americane – una care s-ar putea să nu fie semnalată în mod clar din timp. La Washington, unele voci – inclusiv cele ale grupului de reflecție Defense Priorities, care pledează ferm pentru o reducere suplimentară a prezenței militare americane în străinătate – susțin de mai mulți ani că SUA ar trebui să mențină efective mult mai reduse în zonele considerate riscante din afara țării.
Potrivit acestei perspective, retragerea ar trebui să vizeze nu doar Orientul Mijlociu și Europa, ci și pozițiile vulnerabile din regiunea Indo-Pacifică. Printre acestea se numără insula japoneză Okinawa, precum și bazele americane din Guam, despre care unii strategi consideră că ar fi prea expuse unui eventual atac chinez în cazul izbucnirii unui conflict.
Acolo unde SUA își mențin forțele desfășurate, susțin acești analiști, acestea ar trebui să fie unități foarte mobile, care operează frecvent sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune, precum ATACMS, capabile să amenințe atât navele Chinei, cât și ținte de pe teritoriul continental chinez.
Unele dintre aceste sisteme au fost utilizate pentru prima dată în exercițiile conduse de Statele Unite în Japonia și Filipine, organizate la începutul acestei veri.
Temerile privind angajamentul pe termen lung al SUA determină deja mai mulți aliați, atât din Europa, cât și din regiunea Indo-Pacifică, să încerce o coordonare mai strânsă, inclusiv în domeniul achizițiilor militare. Totuși, această tendință nu este privită favorabil de toți oficialii americani.
În această săptămână, responsabilul Pentagonului pentru politici de apărare, Elbridge Colby, a afirmat că, fără participarea Statelor Unite, astfel de inițiative nu ar face decât să irosească resurse.
‘Realitatea este simplă: nicio altă țară și niciun grup de țări nu poate rivaliza cu baza industrială de apărare a Statelor Unite, nici din punctul de vedere al cantității, nici al calității’, a scris acesta.
Șeful Forțelor Aeriene germane, Holger Neumann, a declarat pentru Politico săptămâna trecută că Europa trebuie într-adevăr să accelereze achizițiile de armament american.
‘Dezvoltarea propriilor noastre capabilități necesită timp’, a spus el. ‘Iar în acest moment nu avem timp’.
Oficialii germani apreciază că amenințarea va atinge nivelul maxim în anul 2029. Alții consideră că aceasta s-ar putea materializa mult mai devreme. În orice caz, cei care sperau că prezența trupelor americane pe teren, în rolul de ‘forță de descurajare prin prezență’ (tripwire), va continua să asigure efectul de descurajare a unui posibil agresor ar putea fi dezamăgiți.
