Ortodoxe
Sf. întâia Muceniță și întocmai cu Apostolii Tecla;
Sf. Cuv. Siluan Athonitul
Greco-catolice
Sf. m. Tecla
Romano-catolice
Sf. Gerard, ep. m.
Sfânta Muceniță Tecla este pomenită în calendarul creștin ortodox în ziua de 24 septembrie.
Sfânta Tecla a ascultat cuvântul Sfinților Apostoli Pavel și Barnaba, care, ajungând în Iconia, propovăduiau Evanghelia.
‘În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare și slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetății, anume Famir, bogat și frumos’. (Viețile Sfinților)
Sfânta Tecla este numită întocmai cu Apostolii datorită râvnei de care a dat dovadă în propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos și a dragostei pentru El.
Despre ea Sfântul Metodie, Episcopul Patarelor – Liciei ( 311) spunea: ‘era știutoare de filozofie și de arte frumoase și când vorbea cu putere și elocință, blândețe și ușurință, atrăgea pe toți prin farmecul cuvintelor sale’.
Ajungând în orașul Iconium, Sfântul Apostol Barnaba și Sfântul Apostol Pavel au rămas în casa lui Onisifor pentru a propovădui cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos și în acest oraș. Auzind despre ei, Sfânta Muceniță Tecla s-a oprit la geamul casei unde propovăduiau și a rămas timp de trei zile ascultând cuvântul Apostolilor.
Și a căzut sămânța cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun și, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei și a răsărit.
Logodnicul împreună cu mama Sfintei Tecla s-au împotrivit cât au putut hotărârii acesteia de a urma lui Hristos. Au denunțat-o pe ea guvernatorului pentru neascultare de părinți și pentru ruperea logodnei.
Mama Sfintei Tecla cerea ca Sfinții Apostoli să fie alungați din cetate, iar Tecla să fie arsă pe rug.
Sfânta Tecla a fost urcată pe un rug care a fost aprins, dar prin minune dumnezeiască o ploaie cu grindină a stins focul și i-a alungat pe privitori, iar ea a plecat nevătămată nu la casa mamei sale, ci pe urmele Sfântului Apostol Pavel, în Antiohia.
În această cetate, Sfânta Tecla a fost mult încercată, un tânăr păgân, Alexandru, care nu a reușit să și-o facă însoțitoare, a denunțat-o prefectului cetății spunând că este creștină. A fost prinsă și osândită să fie dată la fiare. Animalele înfometate de trei zile nu s-au atins însă de ea, iar Sfânta Tecla a fost eliberată.
Din Antiohia a plecat pentru a propovădui credința prin multe alte locuri. Și-a încheiat viața în pustnicie, în ținutul Seleuciei, într-un chip minunat.
* Sfântul Cuvios Siluan Athonitul (numele civil: Semion Ivanovici Antonov) s-a născut în anul 1866, într-o familie modestă de țărani ruși. La vârsta de 26 de ani a mers la Muntele Athos, unde a practicat rugăciunea inimii și s-a nevoit pentru Hristos. La Sfântul Munte a rămas vreme de 46 de ani. A trecut la Domnul după o suferință de opt zile, în 11/24 septembrie 1938.
În Sfântul Munte, după o perioadă de 15 ani de alternări continue între cercetări ale harului și părăsiri însoțite de atacuri demonice, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan, descurajat, cu inima îndurerată, s-a rugat fierbinte. Atunci a auzit glasul Domnului: ‘Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor’. ‘Doamne, a zis Siluan, învață-mă ce să fac pentru ca sufletul meu să ajungă smerit’. Și, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu: ‘Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.’
Din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie, care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria, această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii.
De atunci înainte, Cuviosul Siluan s-a străduit, din toate puterile sufletului, pentru a dobândi smerenia lui Hristos. Timp de încă 15 ani, Cuviosul Siluan a urmat această cale duhovnicească. Harul nu l-a mai părăsit ca mai înainte, iar el a început să înțeleagă marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa a cuprins și pe cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru ‘întreg Adamul’ – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, necunoscută aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie Saharov, cel care avea să publice însemnările sale, și-i devine ucenic.
Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, împărtășit cu Sfintele Taine, adâncit în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
În 1987, Patriarhia Ecumenică – sub a cărei jurisdicție se află comunitatea Sfântului Munte al Athosului – a proclamat sfințenia starețului Siluan Athonitul: ‘ca acesta să fie numărat împreună cu bărbații cuvioși și sfinți ai Bisericii, fiind cinstit cu prăznuiri sfinte și ceremonii religioase anuale și slăvit cu imnuri de laudă în ziua de 24 septembrie, în care a plecat fericit la Domnul’.
Sfântul Siluan Athonitul este considerat potrivit actului de canonizare din 1987 ‘dascăl apostolic și profetic al Bisericii și plinătății celor ce poartă numele lui Hristos, ajungând la înalte măsuri duhovnicești și făcându-se vas al Sfântului Duh, nevoindu-se ca puțini alții în iubirea agapică și cinstit fiind pentru toate acestea de Dumnezeu cu darurile vindecării celor bolnavi și suferinzi și ale unei uimitoare clarviziuni’.
O parte din moaștele sale se găsește la biserica paraclis universitar Sfântul Nicolae-Ghica (Rusă) din București. (surse: vol. Viețile Sfinților; vol. ‘Cuviosul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei’, 2001; https://calendar.patriarhia.ro)
