Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii a fost documentul formal care a exemplificat voința populară asupra dreptului de alegere a propriei guvernări.
Pe fondul conflictului armat, izbucnit în aprilie 1775, între coloniștii americani, care s-au ridicat împotriva Coroanei Britanice pentru a-și cere drepturile, și forțele britanice, a fost convocat la 5 septembrie 1774 primul Congres Continental pentru a pune în discuție întreaga situație, însă la 26 octombrie 1774 s-a încheiat fără mari poziții comune adoptate.
Cel de-al doilea Congres Continental s-a întrunit la 10 mai 1775, în Philadelphia, adunând laolaltă delegați din cele 13 colonii pentru a discuta sprijinirea revoluției americane și gestionarea eforturilor de război împotriva Coroanei Britanice, potrivit history.state.gov.
Cu acel prilej, John Hancock a fost ales președinte al Congresului. La 10 iunie 1775, John Adams a propus Congresului să ia în considerare forțele din Boston ca fiind armata continentală și a avansat necesitatea desemnării unui general. Prin urmare, la 15 iunie același an, George Washington a fost nominalizat să conducă armata, iar o zi mai târziu acesta a acceptat. Pentru a plăti armata, Congresul a adoptat mai multe legi financiare, iar coloniile reprezentate la congres și-au luat angajamentul să împartă povara financiară a retribuției trupelor, arată https://www.loc.gov/.
În faza incipientă a războiului, după declanșarea ostilităților, doar o parte dintre coloniști îmbrățișau eliberarea completă de sub administrația britanică. Abordarea s-a schimbat pe măsură ce Coroana Britanică a încercat să înăbușe rebelii cu o forță armată considerabilă.
Regele George al III-lea a marșat în mesajul său către parlament, în octombrie 1775, pentru luarea unor măsuri ferme asupra coloniilor și a cerut extinderea armatei și marinei regale. Știrea i-a determinat, în ianuarie 1776, până și pe liderii conservatori proeminenți să renunțe la speranțele lor de reconciliere cu Coroana Britanică.
Thomas Paine a publicat, în prima lună a anului 1776, pamfletul ”Common Sense”, în care milita pentru dreptul natural la independență al coloniilor, subliniind, totodată, că acesta reprezenta singurul curs posibil pentru colonii. Pamfletul s-a vândut în peste 150.000 de copii în doar câteva săptămâni de la publicare.
În martie 1776, convenția revoluționară și-a exprimat votul în favoarea independenței, urmând apoi votul altor șapte colonii până la jumătatea lunii mai a anului 1776.
La 7 iunie 1776, delegatul de Virginia, Richard Henry Lee, a introdus o moțiune prin care cerea independența coloniilor înaintea întrunirii Congresului Continental în Pennsylvania State House din Philadelphia. Pe fondul dezbaterilor aprinse, Congresul a amânat votul asupra rezoluției lui Lee și a cerut un răgaz de câteva săptămâni.
La 11 iunie 1776, în cadrul lucrărilor celui de-al doilea Congres Continental, a fost coagulat un comitet format din cinci persoane, care a primit sarcina de redactare a unei declarații formale a intențiilor coloniilor. Comitetul era format din: John Adams din Massachusetts, Thomas Jefferson din Virginia, Benjamin Franklin din Pennsylvania, Roger Sherman din Connecticut și Robert R. Livingtone din New York.
Fiecare membru al comitetului și-a pus amprenta în materie de cunoștințe și viziune politică la redactarea acestui important document pentru istoria statului american, arată https://worldhistoryedu.com/. La 33 de ani, Thomas Jefferson era cel mai tânăr dintre delegații participanți, potrivit https://constitutioncenter.org/.
Chiar dacă Jefferson și-a pus în discuție calitatea de a fi parte la redactarea unui asemenea proiect, John Adams a recunoscut ulterior faptul că l-a determinat pe Jefferson să redacteze documentul pentru că avea cei mai puțini inamici politici și pentru că era cel mai bun scriitor, arată https://constitutioncenter.org/.
Astfel, în cele din urmă, Jefferson a fost ales chiar președinte al comitetului celor cinci. Thomas Jefferson a avut la dispoziție 17 zile pentru realizarea documentului, pe care l-a structurat în câteva zile.
Într-o cameră închiriată pe 700 Market Street din Philadelphia, nu departe de Pennsylvania State House, unde se desfășurau lucrările congresului, Thomas Jefferson a scris declarația având alături câteva cărți și pamflete.
Documentul – Declarația de Independență -, așa cum a fost schițat de Thomas Jefferson, era structurat în trei părți: preambulul, partea a doua și partea a treia. Preambulul a fost în mare parte ignorat la momentul redactării declarației, dar este partea care a devenit ulterior cea mai cunoscută și la care s-a făcut referire în mod constant. Cea de-a doua parte făcea trimitere la nelegiurile regelui Marii Britanii, iar cea de-a treia parte era cea care declara independența față de Coroana Britanică și care anunța că toate legăturile politice dintre Coroana Britanică și ”Statele Libere și Independente” ale Americii trebuie să fie dizolvate complet, mai indică https://constitutioncenter.org/.
Preambulul Declarației de Independență conține întreaga teorie a guvernării Americii, într-un pasaj care inspiră generațiile să înțeleagă rostul existenței drepturilor și libertăților în forma de guvernare a statului: ”Noi considerăm adevăruri evidente prin sine că toți oamenii au fost creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viața, libertatea și căutarea fericirii. Că, pentru a garanta aceste drepturi, oamenii au instituit guverne a căror justă autoritate derivă din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abroge, instituind un nou guvern, bazat pe acele principii și organizat în acele forme care-i vor părea mai potrivite pentru a-i garanta siguranța și fericirea”, conform https://constitutioncenter.org/ și https://www.govinfo.gov/.
Prin redactarea Preambulului, Thomas Jefferson a surprins esența ideilor care în cele din urmă aveau să definească Statele Unite ale Americii, arată https://constitutioncenter.org/.
Preambulul Declarației de Independență este, de asemenea, o promisiune de libertate. Asemenea Părinților Fondatori, Thomas Jefferson a îmbrățișat o parte din gândirea unor filosofi reprezentanți ai secolului Iluminist, precum John Locke, Jean-Jacques Burlamaqui, Francis Hutcheson și Montesquieu.
Când președintele Abraham Lincoln a susținut discursul de la Gettysburg, în timpul războiului civil, în noiembrie 1863, la câteva luni după ce Armata Uniunii a învins forțele Confederației în bătălia de la Gettysburg, el a făcut trimitere și chiar a folosit pasaje din limbajul utilizat de Thomas Jefferson în documentul redactat în 1776 al declarației de independență și l-a transformat într-o pledoarie constituțională.
Abraham Lincoln a considerat că ”principiile lui reprezintă definițiile și axiomele unei societăți libere”, așa cum a scris el cu puțin timp înainte de aniversarea zilei de naștere a lui Thomas Jefferson în 1859. Doi ani mai târziu, la aniversarea lui George Washington, în 1861, Lincoln a spus într-un discurs desfășurat în sala numită atunci Independence Hall că mai degrabă s-ar lăsa asasinat în acel loc decât să renunțe la principiile Declarației de Independență.
În 1832, Thomas Jefferson a precizat că membrii comitetului i-au cerut insistent să se ocupe de redactarea proiectului de declarație, pe care l-a trimis apoi lui Benjamin Franklin și lui John Adams, pentru a face observații pe marginea formei.
Ulterior, noua versiune, modificată de Thomas Jefferson, a fost transmisă comitetului și, în final, Congresului. Redactat de Thomas Jefferson, proiectul de declarație a fost împărțit în cinci secțiuni, incluzând o formă introductivă, un preambul, corpul propriu-zis al declarației – cu două secțiuni – și o parte dedicată concluziilor.
În termeni generali, partea introductivă stabilea pe deplin faptul că obținerea independenței față de Marea Britanie devenise necesară pentru colonii, potrivit www.history.com. Varianta finală de proiect a Declarației de Independență a fost avansată Congresului la 28 iunie 1776, conform https://history.state.gov.
Congresul Continental, reunit la 1 iulie 1776, a adoptat, în ziua următoare, cu votul a 12 din cele 13 colonii, rezoluția lui Richard Henry Lee pentru independență.
Procesul de dezbatere și revizuire a textului declarației lui Thomas Jefferson, incluzând observațiile făcute de John Adams și Benjamin Franklin, a continuat la 3 iulie și până în ziua de 4 iulie 1776, Congresul eliminând și revizuind o parte din textul declarației.
Delegații nu au făcut modificări la preambulul documentului, iar partea principală a declarației a rămas în varianta avansată de Thomas Jefferson.
Congresul a adoptat formal Declarația de Independență, la Philadelphia, în data de 4 iulie 1776, care avea să rămână în istoria SUA drept ziua independenței, potrivit www.history.com.
O zi mai târziu, la 5 iulie, o versiunea imprimată a fost transmisă tuturor autorităților civile din toate cele 13 colonii, precum și ofițerilor înalți cu responsabilitate de comandă din cadrul trupelor continentale, indică https://www.csac.history.wisc.edu/.
Adoptarea declarației de independență a Statelor Unite ale Americii reprezintă momentul hotărâtor pentru istoria națiunii și democrației americane, marcând în mod formal separarea celor treisprezece colonii de coroana britanică, potrivit https://constitutioncenter.org/.
Pe lângă impactul privind destinul națiunii americane, documentul a generat o influență extraordinară și în afara Statelor Unite, cel mai mult în Franța în timpul revoluției franceze.
Documentul s-a fundamentat pe principiile cheie ale libertății, egalității, căutării fericirii și a guvernării pe bază de consimțământ.
Până în anii 1870, data de 4 iulie a fost o importantă sărbătoare calendaristică, pentru ca ulterior, după ce Congresul a adoptat proiectul de lege, la 28 iunie 1870, să devină sărbătoare federală – Ziua independenței, conform https://www.loc.gov.
Din 1941, în timpul mandatului de președinte al lui Franklin Delano Roosevelt, data de 4 iulie a fost marcată drept Ziua națională a SUA.
