Deochiul, ielele, drăgăicile, superstițiile care fac trimitere la moarte, naștere și căsătorie, blestemele și descântecele care întregesc un patrimoniu imaterial viu al meleagurilor buzoiene au fost cercetate de către o studentă japoneză, parte dintr-o lucrare menită să evidențieze diferențele și similitudinile dintre cele două culturi, românească și niponă, dar și viața unor oameni care trăiesc în relație cu natura, cu pământul și cu ființe de legendă.
Suzuko Miyake urmează studii postuniversitare în cadrul programului ‘Global Art Practice’ la Școala Superioară de Arte Frumoase a Universității de Arte din Tokyo. Recent, s-a deplasat în România și a vizitat Muzeul ‘Timpul Omului’ din comuna Mânzălești pentru a aprofunda cultura și miturile locale, parte dintr-un proiect care își propune să scoată la iveală povești populare legate de tămăduitoare sau vindecătoare, pentru a face o paralelă cu tradițiile nipone.
‘Ceea ce am vrut să înțeleg la început a fost modul în care aceste femei trăiesc în relație cu natura, cu pământul și cu ființe invizibile, precum spiritele. Mă interesau modalitățile prin care ele comunică, răspund și coexistă cu elemente care nu sunt neapărat vizibile. Dansul este, de asemenea, o modalitate de a intra într-o astfel de relație. Atunci când dansez, încerc să interacționez cu mediul înconjurător și să răspund acestuia, în loc să privesc natura pur și simplu ca pe ceva de admirat. Din acest motiv am devenit interesată de modurile tradiționale de viață, dezvoltate printr-o relație strânsă cu pământul și cu natura. Am început să mă gândesc că, în cadrul acestor tradiții, ar putea exista practici și forme de cunoaștere transmise din generație în generație, moduri de a trăi împreună cu pământul, de a-l asculta, de a-i răspunde și de a menține o relație cu lumea naturală. Tocmai acest lucru am încercat să aflu prin cercetarea mea din România’, a precizat, pentru AGERPRES, Suzuko Miyake.
Studenta a făcut deplasări în mai multe regiuni din România, însă a ales Valea Slănicului și Muzeul ‘Timpul Omului’ pentru bogăția informațiilor legate de tradiții, mituri și superstiții, cunoștințe de care avea nevoie pentru lucrarea sa. A purtat pentru prima dată ia tradițională din zona comunei Mânzălești și a fost impresionată de poveștile din spatele lor.
‘La muzeu am avut ocazia să descopăr nu doar ritualuri, ci și numeroase aspecte ale tradițiilor locale și ale culturii cotidiene. Am avut șansa de a purta costume tradiționale superbe și chiar de a încerca să lucrez la roata olarului. O impresie puternică mi-a lăsat-o ‘cămașa’. Fiecare cămașă are propria poveste și a fost transmisă din generație în generație. O anumită cămașă, brodată de o mamă care își pierduse cele două fiice și care înfățișa chipurile acestora m-a marcat în mod special. Sunt, cu siguranță, fascinată de ritualurile și cultura românească, precum și de persoanele numite ‘vrăjitoare’, însă ceea ce mă captivează și mai mult este povestea individuală din spatele acestora: viața fiecărei persoane și modul în care aceste vieți se dezvăluie prin intermediul vestimentației, al relatărilor celor care au căutat ajutor la o tămăduitoare și al tradițiilor orale transmise mai departe’, mai spune tânăra.
Un aspect deosebit identificat de-a lungul perioadei în care a desfășurat cercetări în zona Buzăului este cel referitor la practicile tradiționale de vindecare, ansambluri de cunoștințe, credințe, ritualuri și remedii pentru prevenirea, diagnosticarea și tratarea unor boli.
Practicile i-au suscitat interesul, în situația în care se confrunta pentru prima dată cu astfel de abordări.
‘Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit la Mânzălești a fost faptul că acolo s-au păstrat diverse forme de practici tradiționale de vindecare. Până acum, în cercetarea mea, întâlnisem doar practici de vindecare legate de deochi. Nu mai văzusem niciodată practici pentru alte afecțiuni, precum durerile abdominale, ‘descântecul de aplecat’ sau descântece pentru spaimă. De asemenea, a fost interesant să aflu că și descântecele împotriva deochiului pot varia de la o regiune la alta. Pe baza acestor experiențe, intenționez să creez o instalație performativă ca proiect de absolvire. Descântecele, mișcările corporale și formele de manifestare pe care le-am învățat aici au avut o importanță majoră pentru cercetarea mea’, dezvăluie Suzuko Miyake.
O componentă importantă în cercetările desfășurate cu ocazia vizitei sale a fost cea de a compara tradițiile și miturile populare japoneze cu cele din România, iar în demersul său a fost ajutată de către custodele Muzeului ‘Timpul Omului’ din Mânzălești, Cecilia Petrescu.
‘Este studentă la Universitatea din Tokyo și a ales ca lucrare de doctorat un modul de etnografie și antropologie culturală în zona balcanică. Face o paralelă între tradițiile japoneze și cele din zona noastră. A interesat-o din muzeu obiecte care se foloseau în descântece, în magie, în ritualuri. Toate instrumentele din lemn, nu vorbim de cele cu coarde, de la fluier, caval, bucium, la cimpoi, toate erau folosite pentru destructurarea vrăjilor, și a impresionat-o foarte mult. I-am spus una din poveștile locului, spre exemplu vrăjile cele mari se fac în noaptea de Sânziene sau în noaptea de Sfântul Andrei, descântecele de bine se fac la ape curgătoare, iar celelalte de rău la ape stătătoare, pe lângă lacuri sau bălți. Eu cunosc aici, în zonă, o baltă numită ‘balta vrăjitoarelor’, într-o pădure, unde este destul de puțin cunoscută. A mers și a fotografiat-o’, a declarat, pentru AGERPRES, Cecilia Petrescu.
În Japonia, ritualurile care implică instrumentele muzicale au, de cele mai multe ori, conotații negative, spre deosebire de cele despre care a aflat în scurta ta sa vizită pe meleagurile buzoiene.
‘Din câte mi-a spus Cecilia, interpretarea la un instrument de suflat din lemn în intervalul orar 23:00 – 01:00 poate neutraliza magia neagră, cum ar fi vrăjile aruncate de vrăjitoare. Interesant este că, în Japonia, credința este aproape opusă. Există o vorbă care spune că, dacă cânți la flaut sau fluieri noaptea, poți atrage monștri sau alte entități sinistre. În Japonia se credea că sunetul fluierelor și al flautelor poate chema ființe sacre sau spirite. O mare parte din ceea ce în România numim ‘magie albă’ este folosită pentru a contracara magia neagră. În schimb, în Japonia, multe forme de magie populară sunt îndreptate împotriva spiritelor, yokai și a altor ființe supranaturale. Mi se pare foarte ușor să înțeleg poveștile despre iele dintr-o perspectivă japoneză. Îmi sunt foarte familiare, deoarece și în Japonia există numeroase legende despre spirite și ființe supranaturale legate de anumite locuri, peisaje și forțe ale naturii’, adaugă studenta.
Diferențe există și în legătură cu orbirea, despre care Suzuko Miyake dezvăluie că în Japonia implică practici și ritualuri deosebite în timp ce, în România, referințele sunt mai puține.
‘Înțeleg că, în România, există credința că persoanele nevăzătoare nu pot ‘deochea’ și că sunt, de asemenea, protejate împotriva deochiului. (…) Observ o paralelă cu anumite tradiții din Japonia. Din punct de vedere istoric, în Japonia, persoanele nevăzătoare au fost adesea implicate în practici șamanice și în ritualuri de comunicare cu morții și de comemorare a acestora. În Japonia există un munte sacru numit Osorezan, despre care se spune că este locul unde se adună spiritele celor morți. Pe acest munte sacru, șamane nevăzătoare numite ‘itako’ comunică cu spiritele morților și transmit cuvintele acestora celor vii. În urmă cu aproximativ 800 de ani, a apărut o tradiție în care interpreți nevăzători, biwa-hoshi, cântau la biwa (o lăută japoneză) în timp ce recitau și cântau ‘Povestea clanului Heike’ (Heike Monogatari), relatând ascensiunea și căderea acestui clan. Biwa-hoshi au devenit vectori importanți ai acestei povești, iar reprezentațiile lor erau asociate și cu comemorarea spiritelor celor decedați’, mai spune tânăra.
Ielele ocupă un loc important în tradiția populară românească, zâne de o frumusețe nepământeană, considerate spirite malefice și capricioase ale văzduhului. De cele mai multe ori sunt descrise în folclor precum niște fecioare tinere, îmbrăcate în alb sau purtând voaluri diafane care zboară prin aer sau dansează. Alături de legenda ielelor, meleagurile aflate la nordul județului Buzău abundă de superstiții transmise precum tradițiile populare, din tată în fiu.
‘Cele mai multe superstiții sunt legate de evenimentele de naștere, căsătorie și moarte. Sunt câteva superstiții peste care încă nu se trece, superstiții pe care să știți că și anumiți preoții merg cu ele înainte. Nu sunt de acord cu ele, dar nici nu vor să facă tulburări în public. La moarte se dă o găină peste mormânt atunci când e îngropat respectivul, pe principiu că găina, râcâind, îi face calea liberă spre rai răposatului. La naștere, punerea în scăldătoare a unui ban de argint, miere să fie dulce ca mierea. Cu ielele, eram mică și undeva unde părinții mei aveau o fâneață, era o zonă perfect rotundă, unde nu crescuse iarbă. Țin minte că aveam restricție de la părinți să trecem prin zonă, pentru că acolo se spunea că au jucat ielele. Fetele ca fetele, dar era interzis pentru băieți pentru că, dacă i-ar fi văzut ielele, le luau mințile. Ielele la noi erau zânele rele, și drăgăicile, zânele cele bune’, dezvăluie custodele Muzeului din Mânzălești.
Și superstițiile nu se opresc aici.
‘La înmormântare este mare grijă ca în camera unde se ține priveghiul să nu treacă cumva șoarecele sau pisica pentru că, în momentul ăla, se transformă în strigoi. La noi a mai fost obiceiul ca la casele celor care făceau vrăji, în serile de priveghi se chemau baba și uncheașul, doi bărbați mascați, să întrețină o atmosferă toată noaptea de voioșie, de alungare a duhurilor rele, să nu se apropie ca să le poată lua sufletul. Erau conștienți cei ai casei că cei care au trecut pe lumea cealaltă au făcut rele’, mai spune Cecilia Petrescu.
Cu toate că cele două țări sunt despărțite de mii de kilometri, existând diferențe majore la nivel cultural și social, au fost identificate și aspecte similare referitoare la tradiții și superstiții. Dansul Călușarilor și cel al Caprei au corespodent în dansul japonez Kagura.
‘Ritualul Călușului, de pildă, implică loviri puternice ale solului cu picioarele, sărituri și alte mișcări corporale, fiind asociat cu vindecarea și purificarea. Cecilia mi-a prezentat dansul Caprei, iar și acum îmi amintesc limpede forța vocii sale, sunetul tălăngilor și zgomotul bastonului care lovea pământul. Ideea de a lovi pământul cu picioarele pentru a-l purifica și a întâmpina primăvara îmi amintește, de asemenea, de ‘kagura’, o formă tradițională de dans și spectacol ritualic din Japonia. Și eu cânt la flaut în cadrul spectacolelor de ‘kagura’. Astfel, deși descântecele, religiile și formele de magie pot diferi, simt că există asemănări în modul în care oamenii înțeleg lumea prin intermediul corpului și în felul în care își folosesc corpul pentru a stabili o relație cu lumea înconjurătoare. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai interesante puncte de comparație între România și Japonia. Corpul nu este doar un obiect fizic. Prin mișcare, sunet, ritm, atingere și gest, el devine un mijloc de a percepe și de a comunica cu lucruri care nu pot fi întotdeauna văzute’, precizează Suzuko Miyake.
Similitudini sunt identificate între cele două țări și în raport cu numerologia. Sunt credințe vechi care atribuie o putere misterioasă și o semnificație ocultă cifrelor din viața noastră, deși nu au o bază științifică, dar, totuși, oamenii țin cont de ele.
‘Am constatat asemănări cu superstițiile lor. De exemplu, cum este la noi numărul 13. Acolo au numărul 4, care, vorbit în limba japoneză, are echivalentul cu moarte și nu-l folosesc, cum se face la noi, 12 bis și nu mai folosești 13. Spartul oglinzii, dacă ai spart o oglindă, ai șapte ani de necazuri, același lucru și la ei. Să nu dormi cu picioarele spre ușă, că, mă rog, când mori, pe acolo te scoate cu sicriul. Am constatat asemănări la distanța asta de mii de kilometri în legătură cu aceste superstiții ancestrale’, apreciază Cecilia Petrescu.
Vizita pe care a făcut-o la Muzeul ‘Timpul Omului’ și discuțiile purtate cu Cecilia Petrescu au reprezentat un câștig pentru cercetarea sa, spune Suzuko Miyake, care s-a bucurat de căldura cu care a fost primită la Mânzălești și generozitatea cu care oamenii i-au împărtășit poveștile și cunoștințele lor.
Recomandă România pentru peisajele sale superbe și gastronomia tradițională, dar, mai presus de toate, pentru ospitalitatea oamenilor.
‘În prefectura Iwate din Japonia, unde am locuit, există un oraș numit Tono. În Tono exista tradiția ‘kataribe’, povestitori care împărtășeau istorisiri și basme nepoților, adesea în timpul nopții. Consider că și Mânzăleștiul este un loc cu o cultură și un peisaj extrem de bogate. În România, am uneori senzația că există o atmosferă în care poveștile despre magie, zâne și alte ființe supranaturale sunt, într-o oarecare măsură, ținute ascunse sau păstrate în sfera privată. Totodată, cred că există mulți oameni care și-ar dori cu adevărat să asculte aceste povești pe care localnicii le poartă în ei. Acesta este și motivul pentru care mă interesează aceste tradiții. Nu mă atrag doar poveștile despre magie în sine; dincolo de ele, simt prezența și experiența unor oameni care au trăit cu adevărat acele vieți. România în ansamblu, consider cu certitudine că este o țară extrem de bogată în mituri și tradiții. Consider că tradițiile pe care le-am întâlnit în România și în Buzău sunt ceva cu adevărat rar și prețios, chiar și la nivel mondial’, conchide Suzuko Miyake.
Pentru custodele Muzeului ‘Timpul Omului’ din Mânzălești, miturile, ritualurile, superstițiile fac parte dintr-un patrimoniu imaterial viu care definește tradițiile și continuă să subziste, indiferent de avansul tehnologic și de realitățile de zi cu zi.
‘Sunt mai multe zile de joi sau marți în care trebuie să nu lucrezi după Paște sau Rusalii, pentru că se supără rusaliile și te pedepsesc. Eu, de exemplu, într-o zi de Rusalii am spălat rufe. Întâmplarea a făcut ca în acea zi să merg pe o punte, pe lângă bicicletă și s-a rupt o scândură de la punte și am căzut de la vreo trei metri pe niște nisip. Mi s-a spus că din pricina faptului că am lucrat de Rusalii. Să nu cumva să mănânci în Ziua Crucii nuci sau alte fructe care au în ele semnul crucii, până la Sfântul Ilie să nu mănânci mere. Se putea cânta la șezători, în posturi, doar cu instrumente de lemn, doar acestea erau admise. Mai avem ouă încondeiate, cu coaja lor se făceau vrăji de dragoste sau de urât. Cămașa de ieșit la horă era folosită pentru descântece de ținere a celui pe care ai pus ochii. Vorbim despre un patrimoniu imaterial viu, pentru că de mii de ani, există aceste obiceiuri și ele continuă’, subliniază Cecilia Petrescu.
Ținutul Buzăului este una dintre cele mai fascinante regiuni din România, recunoscută pentru o densitate impresionantă de mituri, legende și superstiții stranii, multe dintre ele concentrate în zona Munților Buzăului.
