Care este punctul central al unui film şi care este cel mai mare pericol în prezent pentru industria de film? Producătoarea Ada Solomon a răspuns întrebărilor News.ro. Preşedinta board-ului Academiei Europene de Film a explicat care este avantajul cinematografiei europene în faţa celei americane, ce ne diferenţiază, dar a punctat şi faptul că “universul de pe ecran poate să deschidă punţi de comunicare”.
Pericolul cel mai mare din industrie, crede ea, nu este inteligenţa artificială, ci fake news-ul. Pentru cineastă, “bătălia numărul unu este cu standardizarea, cu formatizarea produsului audiovizual în general şi a filmului în particular”.
Resursele pentru distribuţie sunt minuscule, avertizează producătoarea, care indică şi faptul că se filmează puţine producţii internaţionale la noi în ţară. Din cauza infrastructurii.
Dacă ar avea o putere, ar integra educaţia media în sistemul de învăţământ, inclusiv cu programe speciale de film, de educaţie cinematografică. Ada Solomon are şi un motiv de optimism: continuarea programului de cash rebate.
“Orice produs cultural are cota lui de discurs politic, pentru că eu nu cred în existenţa unui turn de fildeş şi în care arta e izolată undeva şi nu are legătură cu politicul. Are legătură inclusiv faptul că tu îţi scrii sau îţi pregăteşti opera astăzi, dar nu-ţi merge apa, nu mai zic dacă-ţi cad bombe în jur”, afirmă producătoarea.
Redăm integral interviul acrodat de Ada Solomon pentru News.ro
News.ro: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, în primul rând, şi apoi pentru România onoranta funcţie pe care de curând o ocupaţi, preşedinte al board-ului Academiei Europene de Film?
Ada Solomon: Pentru mine e un vot de încredere dat de membrii comunităţii Academiei Europene de Film, un vot de încredere extraordinar, pentru că funcţia asta e determinată prin votul tuturor membrilor Academiei. Sunt un număr de candidaturi şi membrii votează. Or, iniţial, sigur că pentru mine a fost foarte importantă munca pe care am făcut-o de-a lungul anilor ca membru sau ca vicepreşedinte al bordului. A însemnat foarte mult şi m-am implicat foarte tare în povestea asta. Dar pe urmă, când au venit alegerile pentru preşedinţie, am luat-o mai degrabă ca pe un test, să văd dacă cineva care e dintr-o ţară totuşi mică din Europa şi care mai e şi femeie pe deasupra, şi care nici nu e regizor, poate să răstoarne un pic, pentru că, bun, sunt membri din Estul Europei şi acolo comunitatea e solidă, dar totuşi este vorba de un număr mic în comparaţie cu membrii din vestul Europei. Şi atunci a fost aşa, a fost un test pentru mine iniţial, să nu-i zic chiar o joacă, că am luat lucrurile în serios şi mi-am pregătit un mic program, un serie de priorităţi pentru funcţia asta şi, în general, pentru dezvoltarea Academiei Europene de Film în următorii ani.
De fapt, cel mai mult mi-am dorit asta, ca să continui ce am început. Şi ce am început a însemnat că dacă acum 40 de ani, atunci când a fost creată Academia, ea era centrată pe a celebra excelenţa în cinematografia europeană în anul care a trecut şi singurul obiectiv erau premiile Academiei Europene de Film, astăzi ea este mult mai mult decât atât, este un vector de promovare a filmului european în întreaga lume. Am dezvoltat în ultimii ani acest sezon al filmului european care ţine din noiembrie până în ianuarie şi care se desfăşoară într-o serie întreagă. Sunt aproape 150 de cinematografe din Europa şi, încet, încet, ne extindem în afara Europei şi ăsta este unul dintre obiective să începem să acoperim cât mai mult şi centre culturale importante din afara Europei. Intersecţia dintre generaţii, pentru că sunt tot mai mulţi cineaşti remarcabili, cu o voce absolut distinctă, care fac parte dintr-o generaţie tânără şi foarte tânără, şi atunci, sigur că spui bun, dar excelenţa înseamnă şi acumulare, dar pe de altă parte mi se pare că excelenţa trebuie văzută şi îmbrăţişată de devreme, dacă vrem într-adevăr să construim şi să avem o voce.
Celălalt lucru care m-a preocupat a fost poziţionarea filmului documentar şi a filmului de animaţie, dar în special pentru că e şi zona mea de expertiză filmul documentar, de a nu mai face această distinţie între filmul de ficţiune care e cumva pe primul loc, şi apoi vin celelalte genuri care sunt şi nu sunt chiar aşa de cinema. Pentru mine, mai ales în transformările din ultimii ani, graniţele au devenit mult mai fluide şi e foarte nepotrivit, părerea mea, să facem distinţia asta pentru că, până la urmă, cinematografia, produsul cultural pe care îl livrăm, este la fel de puternic în celelalte genuri la fel de puternic ca în filmul de ficţiune şi pe de altă parte dezvoltarea comunităţii cineaştilor cu rezultate cu o identitate şi construirea prin identitatea cineaştilor europeni, construirea unei identităţi şi mai pregnante a filmului european, a cinematografiei, a comunităţii cinematografice europene prin membrii Academiei.
Câţi membri sunt în Academie?
A.S.: În momentul ăsta avem 5.500 de membri şi creşte. Sigur că lumea se raportează şi spune, da, dar uite cum Oscar-urile contează, voi nu contaţi la fel de mult. Academia Europeană are 40 de ani, Oscar-urile au 100 de ani. Şi în acelaşi timp nici nu ne dorim să fim o copie a Academiei Europene de Film şi încercăm să construim exact pe specificul şi pe particularităţile cinematografiei europene şi să avem un cuvânt de spus în întregul ecosistem cultural al construcţiei europene, de fapt. Consider că trăim o perioadă foarte turbulentă în ceea ce înseamnă inclusiv identitatea noastră şi atunci trebuie să stăm poate mai mult ca de obicei uniţi, mergând pe o voce comună în toată diversitatea acestui ansamblu pentru că da, e fiecare ţară, fiecare voce e particulară, dar de fapt asta face puterea noastră până la urmă.
România cum e reprezentată în Academie?
A.S.: România e bine reprezentată în Academie, sunt peste 100 de membri în momentul ăsta şi numărul creşte de la an la an.
Există un criteriu după care sunt incluşi?
A.S.: Există nişte criterii pe baza cărora poţi aplica să devii membru sau poţi fi invitat să fii membru. Şi pentru o ţară de dimensiunile României stăm bine. Stăm bine şi numărul creşte, cum spun, creşte constant.
Sunt probleme în industria cinematografiei europene? Cu ce vă confruntaţi?
A.S.: Sigur că sunt probleme. Sunt probleme în cultură şi implicit în cinematografie peste tot şi discuţiile sunt cumva aceleaşi.
Care sunt cele mai importante acum? Streaming-ul şi AI-ul?
A.S.: Sigur că inteligenţa artificială e un subiect pe pe masa de îngrijorări. Pentru mine personal, prioritatea este modul în care sunt realizate, dar mai ales sunt distribuite şi cum putem să facem să ne păstrăm identitatea, originalitatea, diversitatea vocilor şi în acelaşi timp să ajungem la un public cât mai larg. Pentru mine bătălia numărul unu e bătălia cu standardizarea, cu formatizarea produsului, audiovizual în general şi a filmului în particular, pentru că mi se pare că ăsta e pericolul cel mai mare, un soi de uniformizare a vocilor care nu va mai avea nici impactul impactul emoţional pe care cred că numai sala de cinema îl poate da, pentru că în momentul în care tu eşti în întunericul sălii de cinema se disipează disensiunile şi atunci eşti împreună, într-o experienţă comună, cu vulnerabilităţile tale lăsate acolo în întunericul sălii de cinema şi relaţionând doar cu universul de pe ecran care poate să deschidă punţi de comunicare.
Un coleg a scris într-o postare pe Facebook că a fost seara la cinema, la ora 21.00, şi nu era nimeni în sală, a fost singur.
A.S.: Da. Mi se pare că asta e problema, cea mai mare problemă. Şi nu e atâta că oamenii nu vor continui să cred că oamenii nu ştiu, nu că nu vor să vadă, ci că nu ştiu când şi cum se întâmplă şi asta datorită faptului că resursele pentru distribuţie sunt minuscule şi nu există un efort în a ajuta financiar în primul rând şi prin nişte, eventual, facilităţi distribuitorii şi administratorii cinemaurilor. Pentru că, eu înţeleg nevoia de divertisment şi sunt perfect de acord.
Cred că şi filmul la care mergi contează.
A.S.: Cred că sunt o grămadă, un număr mare de filme de autor care ar ajunge la sufletul şi la interesul publicului dacă oamenii ar şti de ele. Capacitatea distribuitorilor independenţi, capacitatea producătorilor independenţi de a face nişte campanii care să le facă vizibile, pentru că sunt foarte multe evenimente în acelaşi timp, suntem tot mai ocupaţi, avem tot mai puţin timp liber şi atunci cum faci să ajungi la un public care nu e doar publicul ăla fidel, ci să lărgeşti zona. E un demers complicat şi în care, încă o dată spun, cred că este nevoie de sprijinul decidenţilor şi de un efort public de investiţie care nu e doar o investiţie financiară, este o investiţie educaţională, socioculturală, de construcţie a unor comunităţi şi a unei de posibilitate a unei dezbateri până la urmă şi aici mă refer iarăşi la felul în care sunt ajutate, finanţate şi evenimentele speciale, fie că vorbim de Festivalul Filmului European, sau vorbim de, iată că vorbeam puţin mai devreme, că începem curând, în 24 aprilie, festivalul One World Romania, festivalul de drepturile omului şi documentar. Fiecare din aceste evenimente fac ca atunci când ele sunt bine promovate interesul pentru ele să crească.
Cum vă protejaţi ca producător şi cum ar trebui să se protejeze industria de inteligenţă artificială? Credeţi că puteţi face faţă?
A.S.: Cred că da.
Am văzut că americanii resuscitează actori…
A.S.: Da. Numai că eu o văd mult mai tare ca un instrument care trebuie cunoscut şi utilizat şi aici, iarăşi, am încredere în creativitatea cineaştilor de a integra avantajele pe care le oferă inteligenţa artificială. Unde chiar cred că este o problemă este în reprezentarea realităţii, în pericolul de fake news, de construct în alte zone decât în partea culturală per se, de utilizarea inteligenţei artificiale. De asemenea, cred că mai degrabă filmul comercial va fi afectat de integrarea din nou standard de masă a uneltelor inteligenţei artificiale şi mai puţin în momentul de faţă filmul de autor. Şi aici ajungem la un alt element care cumva pentru mine e absolut legat de procesul şi de demersul cultural, care este educaţia.
Atâta vreme cât noi nu vom integra în sistemul de învăţământ, în programa şcolară, aceste pericole, nu vom deschide ochii, nu vom ajunge la un sistem de învăţare care să îţi arate de unde şi cum filtrezi informaţia. Cum filtrezi informaţia mai ales, pentru că nu-i informaţia în sine. Informaţia e la un clic distanţă, e adevărat. Şi nu informaţia în sine e ceea ce trebuie să primim de la şcoală, ci modul în care o filtrăm şi alegem informaţia reală faţă de cea construită sau de perspectiva forţată. Şi acolo este enorm de mult de lucru.
Din păcate, în momentul de faţă, nici educatorii, profesorii nu cred că sunt pregătiţi pentru saltul ăsta major şi aici, dacă aş avea aşa o putere, aş integra asta în sistemul de învăţământ, inclusiv cu programe speciale de film, de educaţie cinematografică, de mod în care poate fi distorţionată percepţia, adică lucruri care trec dincolo de sistemul clasic, de 2 plus 2 fac 4.
Dar credeţi că decidenţii ştiu asta? Le este teamă să introducă educaţia media în şcoli? Vorbim de ani. Educaţia media ar fi o materie esenţială, mai ales pentru vremurile pe care le trăim.
A.S.: Nu sunt atât de convinsă că sunt conştienţi. Mă tem că nu ştiu. Nu înţeleg pericolul real nici după ce am trăit în ultimul an.
Adică ce trebuie să se mai întâmple ca să conştientizeze?
A.S.: Mi-e greu să spun. Dar mi se pare că cea mai mare problemă de fapt la autorităţi este că judecata merge numai în cifre. Ori judecata ar trebui să ia în calcul o seamă întreagă de alte elemente care sunt legate de existenţa cotidiană până la urmă, dar care au legătură cu gândirea critică, cu atitudinea comunitară, cu felul în care relaţionăm, şi care n-au legătură cu cifrele care sunt mult mai degrabă legate de atitudine de confortul social şi aici starea de bine nu se măsoară numai în venituri. E mult mai complex decât atât şi banii în sine sau veniturile şi costurile sunt doar un indicator.
Spuneaţi în 2017, tot într-un interviu pentru News.ro, că atunci când cineva va spune că “am greşit”, ne vom întoşi ca naţie, ca popor.
A.S.: Da, eram deşteaptă (râde,n.r).
Credeţi că vom ajunge vreodată la această responsabilitate, pentru că nu a spus nimeni “am greşit” până acum, nu şi-a asumat nimeni responsabilităţi pentru ce s-a întâmplat, ca dovadă ce se întâmplă astăzi pe scena politică.
A.S.: Păi cred că are legătură cu ce spuneam mai devreme. Pentru că în momentul în care conştientizezi care sunt elementele care fac o societate sănătoasă respectiv solidă şi că ele nu sunt doar economice, cred că ăla e momentul în care şi momentul în care reuşeşti să spui într-adevăr am greşit este şi momentul în care într-adevăr deschizi dialogul. Pentru că în momentul ăla, şi mă mai gândeam la lucrul ăsta, că de fapt a-ţi recunoaşte vulnerabilităţile, e o calitate, e un curaj. Momentul în care reuşeşti să spui am greşit, nu ştiu, ajutor, e momentul în care, sigur că tu judeci cu mintea ta, dar laşi soluţii alternative să vină către tine.
Dacă analizăm cinematografia americană actuală, care pare lipsită de idei, tot felul de continuări ale unor filme… Spielberg spunea săptămâna trecută că “Hollywoodul trebuie să investească în poveşti, că altfel rămâne fără combustibil”. Faptul că introduc AI-ul în producţii, resuscitând actori şi creând actori, cum am punctat mai devreme, are cinematografia europeană poveşti care să substituie acest gol?
A.S.: Cu siguranţă.
Suntem în avantaj?
A.S.: Absolut. Şi asta e puterea noastră până la urmă. Şi asta se vede de fapt în felul în care şi cineaşti de vârf care atunci când au mers către cinematografia americană au performat pentru că a existat o bogăţie de idei aici şi există. În acelaşi timp, pericolul cel mai mare e de fapt această standardizare de care vorbeam faptul că e cumva. Se merge pe această idee, publicul a reacţionat la asta, îi dăm doar asta. Ori publicul nu e tâmpit, publicul e deştept. Sigur că vrea ceva nou, sigur că vrea altceva, sigur că vrea să-l surprinzi. Oricât de bună ar fi o ciorbă, nu poţi să mănânci aceeaşi, aceeaşi reţetă de 100 de ori. Îţi trebuie alternative. Şi atunci cred că de fapt aici ne distanţăm şi aici e cumva şi lupta cu streamării care încearcă şi forţează această standardizare, care investesc foarte puţin. Aici e o altă problemă: de cum la nivel european nu numai la nivel de România, putem să forţăm un pic investiţiile şi diversitatea şi creaţia de producţii originale din zona noastră care să meargă mai departe în lumea largă. Sunt o seamă de exemple, dacă ne uităm la ce au făcut nordicii de exemplu în ultimii ani, e absolut remarcabil. Şi e un fapt, nu e o proiecţie, o iluzie, există. Deci, cred că avem acest avantaj, din păcate nu ştim să-l fructificăm la maxim şi să ne îndreptăm umerii, să ne promovăm şi să ne cerem, adică să stăm la masă de la egal la egal, pentru că, ziceam eu de mult, de mult, cumva la începuturile integrării României în spectrul european, că noi avem ideile, ei au resursele. It’s a fair trade. E o negociere de la egal la egal. Nu e că unele sunt mai importante ca altele, sunt importante amândouă. Momentul în care ştii cum să le pui laoaltă îţi dă reţeta de succes.
Într-un interviu pentru The Hollywood Reporter spuneaţi că cinematografia trebuie să genereze dezbateri. Wim Wenders a stărnit controversa la Veneţia când a zis că s-a distanţat de conflictul din Orientul Mişlociu şi nu a vrut să comenteze, spunând că filmele pot schimba lumea, dar nu în mod politic. Sunteţi de acord?
A.S.: În primul rând, cred că respectiva fraza a fost puţin scoasă din context şi asta iarăşi este una dintre probleme în momentul în care trunchiem şi felul în care se propagă asta în social media. Nu sunt de acord cu asta, evident. De fapt, Wim Wenders este un om care s-a implicat enorm de mult de-a lungul timpului în discursul civic, nu neapărat politic, dar în discursul civic, şi în apărarea dreptului la liberă expresie al artei.
Cred că ceva n-a fost bine exprimat, de fapt. Şi cred din tot sufletul că orice produs cultural are cota lui de discurs politic, social. Pentru că eu nu cred în existenţa unui turn de fildeş şi în care arta e izolată undeva şi nu are legătură cu politicul. Are legătură inclusiv faptul că tu îţi scrii sau îţi pregăteşti opera astăzi, dar nu-ţi merge apa, nu mai zic dacă-ţi cad bombe în jur. E imposibil să fii în afara vremurilor în care trăieşti, să nu pui bagajul tău cultural rădăcinile tale să nu se reflecte în opera ta punctele tale de interes şi orice operă culturală orice produs cultural reprezintă o perspectivă e un discurs în ce direcţie merge el aici sigur că lucrurile sunt deschise dar de aici vine şi dezbaterea şi capacitatea de a schimba perspective, pentru că te întâlneşti cu ceva ce tu te aştepţi să fie într-un fel şi cineastul respectiv îţi oferă altceva. Iar imaginile în mişcare, sigur că sunt mediul cel mai penetrant în momentul ăsta. Că ele sunt consumate acum în bucăţele extrem de scurte, e cu totul şi cu totul o altă discuţie, încotro ne ducem cu asta şi cum diversificăm produsul cultural, astfel încât să ajungă la o generaţie care consumă în porţii foarte, foarte mici şi nu mai are răbdare.
Nu a dispărut pictura când a apărut fotografia, nu a dispărut teatrul când a apărut cinemaul care călătoreşte mult mai uşor şi mult mai mult, şi aşa că eu sunt optimistă din punctul ăsta de vedere. Sigur că suntem într-un moment de transformări majore şi de repoziţionări, dar sunt transformări nu sunt dispariţii.
De-a lungul carierei dumneavoastră, cum aţi simţit că s-a dezvoltat cinematografia română? Putem vorbi de o industrie la noi acum?
A.S.: Nu m-aş hazarda. Eu o numesc sectorul cinematografic pentru că a spune că avem o industrie, e un pic mult. Dar avem o comunitate, avem tehnicieni de înaltă clasă internaţională. Avem capacităţi, avem studiouri, studiouri de filmare, studiouri de postproducţie care sunt şi nu fac aici, nu mă bat cu pumni în piept că sunt eu româncă, dar am comparat cu alte ţări. Şi sunt absolut la standarde internaţionale. Ceea ce fac tehnicienii, pregătirea tehnicienilor, echipamentele pe care le deţin, toate lucrurile astea…, avem tot ce ne trebuie. Mai mult avem o ţară extraordinar de ofertantă, infrastructura însă, sigur, continuă să scârţie.
Se filmează producţii străine la noi acum?
A.S.: Foarte puţin. Pentru că această sincopă, care a existat în ceea ce înseamnă schema de cash rebate, a generat suspiciuni şi cu greu reporneşti ceva ce a stagnat atât de mult. Din fericire, suntem într-un moment optim şi aici mi se pare că sectorul cinematografic, industria să-i spunem, şi-a dat mâna cu autoritatea şi merg cumva în aceeaşi direcţie şi susţin şi cred că este esenţială continuarea acestui program şi pentru întărirea întregii comunităţi. Putem să închidem de tot în ceea ce priveşte cinematografia dacă programul de cash rebate nu continuă. Şi vorbesc aici inclusiv de producţiile de divertisment şi care şi ele au nevoie de acest incentive pentru a se diversifica, pentru a se solidifica în termen de tehnică, pentru a deveni mai stabile. Pe de altă parte, vrem să atragem investiţii străine. Păi nu putem dacă nu ne ridicăm. Dacă la masă nu suntem cât mai aproape de partener, atunci înţelegerea pe care o vom face nu va fi win-win. Vom fi întotdeauna călcaţi pe cap. Şi aici mai e încă un lucru, pentru că există această idee că schema de cash rebate este gândită pentru producţiile străine. Fals. Schema de cash rebate este gândită pentru a dezvolta capacitatea economică şi de rezilienţă a sectorului local există şi coproducţii pentru că sunt coproducţii şi pentru că nimeni nu vrea să… Adică, dacă noi o lăsăm şi o închidem în paradigma “e pentru străinii care vin să facă aici”, noi devenim nişte sclavi, nişte prestatori de servicii şi atunci identitatea noastră este călcată. Câtă vreme dacă şi producţiile locale şi parteneriatul sunt încurajate coproducţiile şi este încurajată integrarea şi de talent local, nu doar de tehnică şi tehnicalităţi locale, atunci, într-adevăr, rezultatele sunt şi economice, dar şi de putere de negociere şi de stat la masă. Şi aici am, în sensul ăsta, am exemplu Poloniei, care a reuşit extraordinar să ţină fruntea sus, să se bată pentru resursele sale, pentru cineastii locali, şi în acelaşi timp să atragă producţiile străine într-o diversificare mult mai interesantă şi mult mai avansată decât avem noi, cu fonduri regionale, cu investiţii clare ale operatorilor străini, cu tot ecosistemul care face să funcţioneze maşinăria.
Spuneţi-ne la ce lucraţi acum?
A.S.: În momentul ăsta suntem în postproducţie cu o seamă de filme. Filmul de debut al Alinei Şerban “Eu contez”, care este povestea unei fete roma dintr-un mediu defavorizat care reuşeşte să-şi depăşească condiţia. Nu e un film despre o victimă, e un film despre o supravieţuitoare. E un film despre cum buturuga mică cu persistenţă reuşeşte să dărâme carul mare şi am mare încredere că va fi un film care va inspira. Nu e un film violent, e un film foarte colorat şi luminos în felul lui, chiar dacă poartă în poveste o seamă întreagă de traume majore ale marginalilor şi este prima dată când în zona noastră, în ficţiune, o poveste contemporană despre romi este spusă din perspectiva unui artist rom. Şi cred că asta e important. Cred că e ceva la care trebuie să lucrăm. Pentru mine e un pariu mare şi sunt foarte onorată că am pornit la drumul ăsta cu Alina şi vom reuşi să spunem pentru marele ecran această poveste. Celălalt film la care lucrăm în această perioadă este nou documentar al lui Alexandru Solomon, care se cheamă “Micile Speranţe” şi care este un film despre experienţa societăţii româneşti care a trecut prin experienţa electorală a ultimului an. E o observaţie, dar sper că va fi un moment de reflecţie asupra lucrurilor prin care am trecut şi a felului în care trebuie să continuăm. Şi din nou, nu numai aici, e un film pe care noi l-am prezentat în stadiul de lucru, ca proiect în lucru la cel mai mare festival de documentari din lume, adică la IDFA, la festivalul de film documentar de la Amsterdam, şi unde a fost excepţional de bine primit. Însă e o întreprindere complexă pentru a-l face accesibil şi pentru comunitatea internaţională, pentru că vorbim de un moment care, bun, are particularităţile lui în România, dar este un moment la nivel mondial important şi România e doar un exemplu.
Care e punctul central al unui fim, după părerea dumneavoastră?
A.S.: Motivaţia.
Cu riscul de a repeta întrebarea, cum alegeţi un film să-l produceţi? Ce vă inspiră? E un criteriu de la care nu vă abateţi?
A.S.: Da. Am spus asta în repetate rânduri şi o spun din nou. Aleg povestitorul şi nu povestea. Şi lucrul de la care nu mă abat fără discuţie este ca eu şi cine astfel… Pentru că eu fac film de autor. Şi atunci, lucrurile merg mână-n mână. E important omul cu care voi colabora pe parcurs. Trebuie să împărţim aceleaşi valor. Dacă valorile noastre nu sunt comune în momentul în care ele se despart eu nu mai am cum să duc cu aceeaşi încredere lucrurile la capăt şi e un efort lung, e un parteneriat de lungă durată. Adică, un film durează 5, 7, 10 ani, nu sunt doar riscuri mari financiare. Şi atunci da, principiul de la care nu mă abat este să avem aceleaşi valori, să ne mâne în luptă acelaşi drive.
Ce ne recomandaţi să vedem?
A.S.: Vă recomand să fiţi atenţi la tot ce aduc producătorii independenţi în cinemaurile din România.
Care este cel mai recent film pe care l-aţi văzut?
A.S.: Sunt mai multe filme pe care le-am văzut. Un film care m-a marcat, dintre cele pe care le-am văzut recent, este un film lituanian care se cheamă “How to Divorce During War Time”. Este un film care a avut premiera la Sundance şi care a şi câştigat un premiu acolo. Film foarte interesant despre viaţa personală. Nu e politic. E un film despre viaţa personală, e un film despre familie, dar în contextul războiului din Ucraina, în Lituania, nu poţi să faci abstracţie. Lucrurile sunt foarte legate. Şi asta, iată, e un exemplu clasic de, ok, faci o poveste de cuplu, strict de cuplu, cum mergi mai departe?
Toate firele duc la politic, la ce le înconjoară, la mediul social.
A.S.: Absolut.
Vă mulţumesc!
