În satul Dulcea din comuna mureșeană Ibănești, timpul pare că se măsoară în așchii de stejar și bătăi de daltă, fiind singurul loc din Transilvania în care se mai sculptează troițe.
La Dulcea trăiește și creează Petruț Chirteș, un bărbat de 78 de ani născut la 11 octombrie 1947, pe care localnicii îl strigă simplu, ‘Mlaștină’. Iar dincolo de porecla din bătrâni, el poartă din anul 2023 un titlu de o noblețe, acordat de Ministerul Culturii: Tezaur Uman Viu.
În vitrina sa plină de recunoaștere strălucesc medalii, trofee și diplome, inclusiv de la Academia Română, dar și ‘Fibula de la Suseni’, cea mai înaltă distincție a Instituției Prefectului Județului Mureș.
Însă cea mai mare mândrie a meșterului nu stă în hârtii, în medalii și trofee, ci în bătăturile din palme și în faptul că a rămas printre ultimii străjeri ai unui meșteșug pe cale de dispariție, construirea de troițe din lemn.
Troițele românești, pe care ‘Mlaștină’ le consideră ‘punți sculptate între pământ și cer, între oameni și Dumnezeu’, nu se mai nasc astăzi la tot pasul, ca odinioară.
‘În Ardeal mai era cineva care făcea pentru cimitirul de la Săpânța, tot cu numele de Petre. A murit în ziua când i s-a dat diploma de tezaur uman viu și nu mai este altul în zona Ardealului. Nu zic ca să mă laud, dar nu mai este nimeni în Ardeal care să mai facă troițe. Vin din Cluj, din Alba, Hunedoara ca să fac troițe. Dispar oamenii ăștia care mai știu meserie, dar eu mă străduiesc să-mi las un urmaș’, ne-a mărturisit meșterul.
Întrebat dacă reușește cu adevărat să transmită taina meșteșugului mai departe, Petruț Chirteș ne-a spus că viitorul poartă un nume drag, Dana, fiica sa, care s-a specializat în sculptură în lemn.
‘Da, fata mea, Dana, care mă depășește la sculptură, de multe ori fac troițe, cu tot ce trebuie pe partea de tâmplărie, după care ea face partea de sculptură, e mai tânără și vede mai bine ca mine. Adevărul este că cele mai bune scule de sculptat i le-am dat ei fiindcă e foarte talentată și mă depășește. Sunt foarte, foarte mândru că elevul își depășește profesorul, dar profesorul e mândru și pentru că a învățat pe cineva dispus să învețe și să ducă mai departe această muncă extraordinară. Dana a trecut de 50 de ani, a studiat și știe să facă de toate’, povestește cu mândrie Petruț Chirteș.
Atelierul din Dulcea-Ibănești e plin de miros de lemn și unelte șlefuite de vreme, iar în momentul vizitei noastre, o bucurie proaspătă se citea pe chipul bătrânului, care tocmai livrase o lucrare monumentală la Alba Iulia, o ramă de icoană de dimensiuni impresionante, înaltă de 2,78 metri și lată de 1,16 metri.
‘Era o ramă groasă de 10 cm, cu stâlpișor cu tot ce a trebuit, fiind nevoie de patru bărbați vânjoși să o urce în camionul care a transportat-o. Două luni am lucrat la ea. Am mai trimis una la Hunedoara, la Petroșani, Aninoasa. E un lucru tare migălos!’, ne-a explicat meșterul popular.
Polivalent și neobosit, din mâinile lui Petruț Chirteș ies nu doar troițe sau detalii de iconostase ce împodobesc bisericile de pe Valea Gurghiului. El este și printre ultimii români care mai încheie manual lăzi de zestre tradiționale, încrustate cu motive ancestrale, dar și vestitele crinte – mesele înclinate folosite la stâne pentru scurgerea zerului și obținerea cașului.
În colțul atelierului său există o astfel de crintă, care are o formă neobișnuită, conturul României Mari.
‘Asta e numai de demonstrații, ca să o port cu mine la festivaluri. Dar am făcut multe pe care le-au cumpărat oamenii. E în forma hărții României Mari. Crinta este folosită pentru a se pune brânza’, adaugă el zâmbind.
Pe lângă troițe, am constatat că atelierul găzduiește o altă raritate tehnică, ferestrele speciale destinate turnului Bisericii Ortodoxe din Dileu Vechi, piese masive din lemn de stejar, proiectate după legi nescrise ale acusticii și arhitecturii rurale, pe care nimeni altcineva în Transilvania nu le mai execută.
‘Mă bucur că au ieșit atât de bine, fiindcă sunt greu de făcut. Trebuie să fie făcute din stejar și să fac ca și cum ar fi un oblon, cu clapete cu o înclinație de circa 35 de grade în jos, cu distanță de patru centimetri între clapete, astfel încât acestea să propage către sat sunetul clopotelor din turnul bisericii. Înainte aceste geamuri erau făcute astfel încât clapetele să poată fi deschise de către clopotar, înainte de a trage clopotele, iar apoi să le închidă. Dar acum, cum nu mai sunt prea mulți clopotari, nimeni nu mai merge să tragă clapetele, așa că a trebuit să gândesc ca aceste clapete să rămână în poziția în care sunetul să iasă spre sat, fără interferențe’, a arătat Petruț Chitrteș.
Meșterul spune că unii au pus geamuri de sticlă la turnul cu clopot, dar atunci sunetul se oprește, nu se mai propagă spre sat, iar efectul vindecător al sunetului clopotelor nu se mai simte.
‘Prin această poziție înclinată înspre pământ, nici nu plouă în turnul bisericii. Ferestrele de biserică trebuie făcute din lemn de rezistență, eu le fac din stejar, astfel încât să reziste și 100 de ani. Acum, la Dileu Vechi se schimbă acea ramă după 100 de ani. Așa că nu poți să o faci din brad, pentru că nu ține mai mult de 10-15 ani maximum. Nu e ușor să dai înclinația aceasta la clapete, fiindcă, fiind fixe, trebuie să îți formezi un unghi în care să le fixezi, astfel încât să nu blocheze sunetul clopotelor. Sunetul pe care îl scoate clopotul depinde foarte mult de numărul de clapete pe care le are fereastra de turn, dar și de distanța dintre cele. Am făcut pentru mai multe biserici. Firește că nimeni nu este în Ardeal care să mai facă așa ceva. Așa că am primit, de la fostul președinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, diploma ‘Sigiliul de Aur al Transilvaniei’ ‘, a spus cu mândrie Petruț Chirteș.
În timp ce analizăm ferestrele de turn, pe ușa atelierului a intrat chiar preotul Dan Căciulă, paroh de doi ani și jumătate la Dileu Vechi și Vaideu (comuna Ogra), venit special să ridice lucrările.
‘Ferestrele bisericii din Dileu Vechi erau șubrede și putrezite și am hotărât, împreună cu Consiliul Parohial, că ar fi bine să le schimbăm, împreună cu ușa de la intrare. O ușă pe care a lucrat-o tot domnul meșter Chirteș Petruț cu atâta râvnă și ardoare, aș putea spune. Și pe lângă ușa respectivă, pe care a montat-o de aproape o lună, azi m-a anunțat că sunt gata și ferestrele de la turnul bisericii din Dileu Vechi. Trei dintre ferestre sunt fixe și una cu deschidere. Inițial, ferestrele care erau la turn erau cu deschidere dublă și erau prevăzute și cu sticlă. Asta însemna că în momentul în care clopotele bat, sunetul nu are ieșire în exterior și trebuiau deschise toate ferestrele pentru ca sunetul clopotului să ajungă în tot satul. Așa că am hotărât că nu avem nevoie de geamuri de sticlă la nivelul turnului, ci mai mult de aceste zăbrele cu o anumită înclinație, astfel ca sunetul să se propage în tot satul’, a declarat preotul Dan Căciulă.
Biserica din Dileu Vechi, pentru care erau cele patru ferestre de turn, a fost ridicată în 1985 pe structura și din elementele salvate de la o biserică mai veche ce fusese afectată de un incendiu.
Dincolo de munca istovitoare din atelier, Petruț Chirteș este și un pasionat colecționar de frumos. A salvat de la degradare o colecție impresionantă de cămăși și costume populare vechi de pe Valea Gurghiului și, alături de grupul folcloric local, a înființat un mic muzeu al satului.
Generos cu darul său, el își petrece timpul liber fie ca voluntar la biblioteca din Ibănești, fie la șezătorile de la Muzeul Etnografic ‘Anton Badea’ din Reghin, învățându-i pe copii cum să cioplească lemnul sau cum să făurească mărțișoare tradiționale pe monedă găurită.
Ca o curiozitate, comuna Ibănești se poate mândri cu o situație unică în România: are două Tezaure Umane Vii.
În aceeași comunitate trăiește și Dumitru Suceava, cunoscut de toată lumea ca ‘Mitică de la Moară’, care a restaurat complet o moară acționată de apă și o vâltoare tradițională în propria curte.
Instalațiile tehnice țărănești au devenit o veritabilă atracție turistică, iar efortul său a fost răsplătit, la rândul lui, de Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii, cu titlul de Tezaur Uman Viu.
Oamenii din Ibănești sunt foarte mândri de recunoașterea primită de cei doi consăteni de-ai lor, arătând că aici trecutul nu se uită, ci ‘se cioplește în stejar, se spală la vâltoare și se propagă liber, prin ferestrele de turn, odată cu sunetul curat al clopotelor’.
