Aproximativ 50 de iranieni rezidenţi în România au manifestat duminică împotriva recentei spânzurări a 19 conaţionali. Ei acuză faptul că regimul terorist din Teheran îşi continuă politica criminală, în vreme ce guvernele internaţionale „întorc privirea”. „Cerem ca democraţia română, care ştie atât de bine ce înseamnă lupta împotriva tiraniei, să-şi păstreze valorile intacte. Nu vrem afaceri cu sânge pe mâini”, spun ei.

„Incredibil, nici pe aici nu se poate”, pufneşte bărbatul în timp ce maşina în care călătoreşte e obligată să întoarcă şi să apuce o rută ocolitoare. Din Ploieşti, de unde a plecat duminică dimineaţă, a făcut trei sferturi de oră până la intrarea în Bucureşti.

Pe măsură ce se apropia de centrul Capitalei, au început problemele: zeci de minute, GPS-ul s-a dovedit neputincios în faţa schimbărilor de ultim moment de pe mai multe artere.

„20 de ani din viaţă mi-a mâncat oraşul ăsta şi tot vrea să-mi mai mănânce din ea”, îi spune bărbatul prietenului alături de care călătoreşte. „De asta m-am mutat, dar tot n-am scăpat”, continuă, iritat, iar iritarea scoate în evidenţă un uşor accent care trădează faptul că româna, pe care o vorbeşte la perfecţie, nu este limba sa maternă.

Într-adevăr, bărbatul de 45 de ani, Mehrzad Moghazei, este născut în Iran. Trăieşte în România din 1992, e bucătar şi de câţiva ani conduce un restaurant din Ploieşti.

Duminică, 10 mai, a plecat de acasă, cale de 50 de km, cu intenţia de a ajunge la Universitate. Ştie drumul pe de rost, dar destinaţia se încăpăţânează să fie greu de atins.

În orice altă zi, ar avea dreptate să dea vina pe trafic.

Ultimul studiu publicat de TomTom, producătorul olandez de hărţi digitale şi sisteme de navigaţie, arată că Bucureştiul ocupă poziţia secundă în topul oraşelor europene, ca timp suplimentar petrecut în trafic la ore de vârf.

171 de ore (cât o întreagă săptămână) în plus pe an, în trafic, în momentele de vârf. Doar în Dublin, cu 191 de ore pe an, e mai rău.

De această dată, ambuteiajele au altă cauză: este în plină desfăşurare Semimaratonul Internaţional Bucureşti iar cei zece mii de participanţi au centrul oraşului doar pentru ei.

Mehrzad Moghazei are toate motivele să fie nervos: n-a ştiut de evenimentul sportiv şi trebuie neapărat să ajungă pe esplanada din faţa Universităţii, la protestul organizat de un grup de iranieni rezidenţi în România.

Principala lor nemulţumire porneşte de la faptul că, de două luni, în întreaga lume se vorbeşte doar de războiul purtat de Statele Unite împotriva Iranului şi nu se mai spune nimic de crimele guvernului de la Teheran împotriva populaţiei civile.

Câteva zeci de iranieni au fost spânzuraţi în ultimele săptămâni. Cel puţin 22 de prizonieri politici, conform Centrului pentru Drepturile Omului din Iran, organizaţie cu sediul la New York. Zece dintre ei ar fi fost arestaţi în timpul protestelor din ianuarie 2026

Moghazei ştie deja că nu va reuşi să ajungă la locul protestului din Bucureşti la 12.00, ora de începere a acţiunii.

Este unul dintre organizatori dar nu asta e principala lui problemă: echipamentul audio, cel electronic şi întreaga recuzită sunt în maşina care se târâie, pe căi ocolite, pe străzile Capitalei.

Maratonul protestelor iranienilor din România

„Nu mai ştiu câte proteste am făcut, cred că peste 30”, spune pentru News.ro Reza Heidari (61 de ani), medic, translator oficial agreat de Ministerul Justiţiei din România şi activist iranian. Stabilit în România din 1985, nu a uitat locurile de unde a plecat. Luptă, cât de mult poate, pentru eliberarea conaţionalilor săi.

Din ianuarie 2026, a organizat un adevărat maraton al protestelor în diferite locaţii din Bucureşti, care au cuprins inclusiv ambasada Iranului în România, ambasada SUA, parcul Herăstrău sau esplanada din zona Universităţii.

Peste 4.000 de iranieni trăiesc oficial în România, mulţi dintre ei rămânând aici după ce au urmat studii de medicină.

„Când undeva e dicatatură, suntem obligaţi moral şi civic să luptăm împotriva ei”, explică Reza Heidari motivul organizării acţiunii de duminică, 10 mai.

„De aproape 80 de zile, comunicaţiile şi internetul sunt oprite de către regim. Regimul islamic terorist din Iran nu este compatibil nici cu poporul iranian, nici cu lumea liberă şi democratică”, mai spune el, în timp ce-şi roteşte privirea spre cei aproximativ 50 de protestatari strânşi deja în sectorul special amenajat de jandarmerie.

O ploaie măruntă picură peste ei dar asta nu-i împiedică să se salute, să se îmbrăţişeze, să discute în timp ce aşteaptă să vină maşina cu echipamentele.

Un sfert de oră după ora 12, Mehrzad Moghazei ajunge la destinaţie. În câteva clipe, boxele, staţia, microfonul, bannerele sau zecile de steaguri sunt scoase din autovehiculul argintiu, cu număr de Prahova.

Ultima dată a reuşit să ia legătura cu rude sau prieteni din Iran în urmă cu trei zile. Spune că tensiunea acumulată este maximă: „Totul s-a scumpit, s-au dublat sau triplat preţurile la alimente, e foarte greu să poţi trăi acolo”.

În timp ce vorbeşte, mâinile înşiră pe o masă cablurile cu care leagă mixerul de un laptop, apoi microfonul. Face o probă de sunet. Totul e perfect.

Ultramaratonul suferinţei poporului iranian

La fel ca la acţiunile precedente, protestatarii iranieni din România reclamă atitudinea şi crimele comise de regimul totalitar de la Teheran, odată cu instalarea sa, din 1979. Vorbesc de milioane de morţi, cifre imposibil de verificat din surse independente.  

Şi în cazul ultimelor proteste, declanşate la finalul anului 2025, numărul victimelor este dificil de estimat. Cert e că cifrele vehiculate, chiar şi la cel mai mic nivel, sunt înfricoşătoare.

Pe 25 ianuarie, revista Time vorbea de 30.304 de decese legate de proteste, referindu-se la datele înregistrate în spitalele civile doar în zilele de 8 şi 9 ianuarie. În aceeaşi zi, Iran International estima numărul total de decese la aproximativ 36.500. Pentru doar două zile de proteste.

Lucrurile sunt complicate şi de decizia autorităţilor iraniene de a bloca aproape total accesul la internet, restricţionând comunicarea în interiorul ţării şi limitând fluxul de informaţii către exterior.

Protestatarii din România speră ca, prin mesajele transmise pe reţelele de socializare, inclusiv în persană, să păstreze pe agenda publică problema conaţionalilor. Să arate că nu sunt abandonaţi, că încă mai există oameni cărora le pasă. Că flacăra speranţei pâlpâie, oricât de mică, dar rămâne aprinsă.  

Pe o ploaie măruntă, ultimele pregătiri sunt gata: se împart steaguri ale Iranului, ale României şi Uniunii Europene, dar şi ale duşmanilor declaraţi de serviciul de la Teheran: SUA şi Israel.

Sunt înşirate bannere pe care e scris „Asăzi, gloanţele sunt pentru iranieni, mâine bomba nucleară pentru restul lumii”, „Libertate pentru Iran” sau pe care apar pozele unor copii ucişi de forţele de securitate în timpul protestelor din ianuarie 2026.

Sunt scoase portrete ale lui Reza Pahlavi, fiul fostului şah al Iranului, considerat o alternativă la actuala conducere.

Apar pancarte cu „Vom face Iranul măreţ din nou”, varianta locală a sloganului MAGA al lui Donald Trump. 

După o serie de melodii care animă atmosfera, protestul poate începe.

„Adresăm un apel onest statului român: apreciem eforturile de echilibru ale României, însă represiunea îi loveşte acum şi pe cetăţenii români de origine iraniană. De aceea întrebăm, legitim: mai putem menţine relaţii economice fără a pune condiţia drepturilor omului?”, întreabă Mehrzad Moghazei, de la microfon.

„Mai pot exista grupuri de prietenie cu un regim care practică teroare şi ucide? Cerem ca democraţia română, care ştie atât de bine ce înseamnă lupta împotriva tiraniei, să-şi păstreze valorile intacte. Nu vrem afaceri cu sânge pe mâini”, concluzionează Moghazei

„Dorim să spunem că acest regim barbar islamic terorist crede că, dacă atârnă oameni în ştreanguri, va reuşi să spânzure şi speranţa? Crede că un popor poate fi îngropat încet, om cu om?”, întreabă şi medicul Reza Heidari.

„Prea multe guverne văd groaza, dar aleg confortul tăcerii iar tăcerea lumii le face complice cu crimele din Iran. Fiecare execuţie care nu provoacă revolta îi face pe călăi să continue. Sângele nu dispare atunci când întorci privirea şi istoria nu iartă niciodată lumea care a văzut oroarea şi a ales să tacă”, acuză Heidari.

„Terorismul islamic, un pericol mondial”, „Talibanul mondial e regimul din Iran”, „Jos regimul islamist”, scandează cei aproximativ 50 de protestatari strânşi pe esplanada din faţa Universităţii.

Protestul începe.

Deloc deranjat de zgomot, într-o băltoacă aflată la mică distanţă, un grup de porumbei se joacă. Toţi au penajul în diverse forme de cenuşiu, cu uşoare nuanţe verzui ori roşcate pe piept sau în jurul gâtului. Se bălăcesc, se înfoaie, ciugulesc guri mici de apă apoi iar se înfoaie.

Vin şi pleacă, într-un du-te vino continuu în care porumbelul alb, invocat la câţiva metri distanţă, se lasă aşteptat.