Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și Duminica mare, este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc Faptele Apostolilor (2, 1-4) și cu care se încheie descoperirea față de lume și de creație a lui Dumnezeu, Cel în Treime.
Acesta este praznicul întemeierii Bisericii, căci în această zi, la Ierusalim, în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au botezat câteva mii de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim, nucleul Bisericii.
‘Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii. Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau’. (Faptele Apostolilor 2, 41-47)
Rusaliile sunt cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare.
Despre ea amintesc și Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 16, 8) și Sfântul Luca (Faptele Apostolilor 20, 16). Este menționată și în Constituțiile Apostolice (V, 20; VIII, 33) printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Despre ea mai amintesc Sfântul Irineu, Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (305-306), Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sfântul Epifanie ș.a.
Marii predicatori din secolele al IV-lea și al V-lea au lăsat o mulțime de panegirice în cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului al IV-lea pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim.
Până către sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălțării Domnului și a Pogorârii Sfântului Duh, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului al IV-lea, Eusebiu al Cezareei. Înălțarea a fost fixată, începând din secolul al V-lea, în ziua a 40-a după Paști, cum este până astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.
Ea cade totdeauna la 10 zile după Înălțare sau la 50 de zile după Sărbătoarea Paștilor. În acest an, Biserica sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh – Rusaliile în ziua de 31 mai.
Nu numai ca vechime, ci și ca importanță, sărbătoarea Rusaliilor vine îndată după Paști. În timpul privegherii din ajun, se făcea odinioară botezul catehumenilor. Ca și la Paști, erau oprite îngenuncherea și postirea în toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri și palestre, spectacolele păgâne de teatru. Se împodobeau casele, în semn de bucurie, cu flori și ramuri verzi, îndeosebi de nuc sau de tei, așa cum se face până azi, obicei moștenit de la evrei, la care Cincizecimea era și sărbătoarea premitiilor (prinoaselor) din flori și fructe. În biserici se aduc și azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvântează și se împart credincioșilor, simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, Care S-a pogorât peste Sfinții Apostoli.
Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează și ieșirea omului din omenesc și frică, în dumnezeiesc și senin dumnezeiesc. Apostolii, deși văzuseră, ba chiar și ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredințat de marea realitate a învierii din morți, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinței omenești, arată Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.
‘Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a șters frica din fire. Putere de sus și limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Așa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc și lumină dumnezeiască.
Divina prezență strămută omul în fericirea după care de altfel umblă – a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deși el nu e o primejdie pentru nimeni
Numai așa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinși de evidența divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluție fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii și locurilor, câștigând credincioși lui Dumnezeu, nu numai prin viața și cuvântul lor, ci până și cu moartea lor, ultimul gest, și cel mai puternic, de biruință a spiritului asupra materialității lumii acesteia.
Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezențe!’. (surse: ‘Liturgica generală’, Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Basilica, 2015; Părintele Arsenie Boca – ‘Cuvinte vii’, Ed. Charisma, Deva, 2006 – https://doxologia.ro)
