William Shakespeare nu era sărac, o confirmă hainele negre pe care le purta, ar fi mâncat pâine şi napi, dar şi marţipan când piesele lui se vindeau bine, am aflat de la artizanii din satul elisbetan instalat la Hipodromul Craiova. În jurul unei scene de scânduri sunt amplasate atelierele meşteşugarilor britanici veniţi la Craiova International Shakespeare Festival. Fierăria, pielăria, caligrafia sau ţesutul, alături de experienţe culinare precum bucătăria Tudorilor, au fost explicate de experţi pentru News.ro. În stânga se aude fierul bătut cu putere de Will – fierarul, iar fumul cârnaţilor care ard pe o tipsie a învăluit întreg satul încă de la primele ore, luni, în a cincea zi de festival. Spectatorii nu au ajuns încă. Doi bufoni îşi pasează câteva mingi. Jocul anima spiritele.
Programul de la Shakespeare Village include spectacole de teatru în aer liber şi reinterpretări ale unor titluri consacrate, precum “Romeo şi Julieta”, “Hamlet”, “Othello”, “Macbeth” sau “Visul unei nopţi de vară”, alături de producţii inspirate din universul shakespearian, venite din Marea Britanie, Italia, Spania, India sau Kenya.
Michael, scribul
Cum intri în sat, în dreapta, Michael, scribul ne arată cum arăta caligrafia lui Shakespeare. Scrisul lui este îngrijit. Îşi întreabă interlocutorii dacă pot distinge ce scrie pe o foaie. “Acesta este stilul care va prelua conducerea, şi anume stilul Italian (arată mai multe exemple, n.r.). Acesta se apropie mult mai mult de scrisul de mână modern. E mai mare. Ei bine, este mai mare pentru că, atunci când am scris asta, nu aveam ochelarii la mine. Aşa că a fost mai mare din necesitate. Ei scriau foarte mic. Cam jumătate din mărimea asta. Dar modul în care cuvintele şi literele sunt formate seamănă mult mai mult cu scrisul modern. Pentru acest stil de scriere ai nevoie de o peniţă puţin mai groasă. Vârful trebuie să fie puţin mai gros”, îmi explică foarte precis Michael care se descrie drept un martor al acelor vremi.
În Anglia, limbajul savanţilor era în latină.
“Aristocraţia, nobilimea, toţi foloseau franceza. Iar engleza era pentru oamenii de rând. Deci Shakespeare nu este un aristocrat. Era destul de bogat şi a scris în engleză.
Un lucru amuzant, spune Michael, este faptul că “testamentul lui Shakespeare, ceea ce este destul de neobişnuit, deoarece un testament este un document legal, este scris în engleză. Şi credem, nu ştim 100%, dar credem că şi-a scris singur testamentul. Că testamentul său este scris de mâna lui”.
“În testament îşi scrie numele de şase ori şi îl scrie diferit de fiecare dată. Aşadar, în acea perioadă nu exista o singură modalitate de a scrie în limba engleză”.
Cerneală ferogalică
Deci, cu o pană, se folosea fie ceea ce se numeşte cerneală ferogalică sau un amestec de funingine şi gumă arabică. “Dar depindea dacă scriai pe hârtie, aşa cum fac eu în acest moment. Aşadar, vechile cerneluri folosite pentru a scrie pe pergament sau pe piele erau prea corozive şi prea acide pentru a scrie pe hârtie. Practic, ardeau hârtia”, mărturiseşte el. Încântat să fie la festival, Michael s-a arătat uimit de cât de bine vorbesc românii engleza. “Mulţumim!”, a spus Michael.
William, fierarul
“Nu sunt un fierar adevărat, aşa că mă apuc de meseria asta doar din când în când, de aceea nu fac lucruri prea sofisticate. Aşa că trebuie să mă apuc de treabă şi să-mi reîmprospătez abilităţile”, mi-a declarat Will, nume foarte comun în Anglia, după cum spune râzând. Meseria sa este de interpret de patrimoniu, poartă costume de epocă la diferite evenimente. “Odată am fost fierar roman, folosind toate aceste unelte, dar îmbrăcat în costum roman. Altă dată am fost fierar viking, folosind toate aceste unelte, dar îmbrăcat în costum viking. Acum doi ani m-am ocupat de gătit aici, la festival. Uneori mă ocup de prelucrarea pieilor, la fel ca meşterii de acolo. De multe ori fac pâine.
În perioada Tudor, fierăria era o muncă grea.
“Atunci când aveau fier de calitate inferioară, trebuiau să-l prelucreze la nesfârşit. Aşadar, dacă fierul nu era de foarte bună calitate, trebuiau să-l bată de multe ori, să-l îndoaie, şi tot aşa, iar impurităţile din metal se împrăştiau şi se pierdea mult”, spune William.
Britanicul le recomandă turiştilor să meargă la Muzeul din Deva. “Există un muzeu minunat acolo. Au o colecţie vastă de obiecte din fier de epocă romană. Aşadar, toate uneltele Tudor pe care le avem noi, romanii le aveau deja”, spune el.
Will a pregătit mai multe feluri de cuie realizate de el. “Nu sunt folosite doar pentru potcoave, deoarece în epoca Tudor, mai ales în oraşe, oamenii începeau să se specializeze. Aşa că găseai oameni care lucrau în principal la grajduri şi nu făceau altceva decât să confecţioneze potcoave şi să folosească cuie pentru a le fixa pe copitele cailor. Dar folosim o mulţime de cuie, pentru că şi casele sunt construite cu cuie, podurile sunt construite cu cuie şi tot felul de lucruri de genul acesta”. Cuiele cu decoraţiuni serveau pentru a înfrumuseţa mese, săgeţi, de exemplu. “Le poţi aşeza pe masă ca să-i dai un aspect plăcut. De multe ori le vezi pe lăzile mari, cufere, în care oamenii păstrau documente importante sau lucruri de genul ăsta. Şi am câteva vârfuri de săgeţi, nu sunt cele mai bune. Le folosim pe acestea, care sunt mai potrivite pentru vânătoare. Şi acestea erau foarte populare pentru că puteau străpunge cămăşile bărbaţilor”, explică el arătând mai multe tipuri.
Kate, bucătăreasa
La bucătăria satului, Kate pregătea luni, înainte de prânz, mâncare în stil Tudor, cu multă carne şi la fel de multe legume.
“Pregătesc mâncare tradiţională în stil Tudor, aşa că am nişte carne de porc la foc şi o să o pun într-o tocană cu morcovi, legume de sezon – morcovi, păstârnac, mazăre, ceapă şi, poate, praz. Nu sunt sigură, dar s-ar putea să pun şi nişte ridichi. Asta e pentru mâncare, iar printre aceste ingrediente voi adăuga şi câteva dintre condimentele pe care le vedeţi aici. S-ar putea să fac şi clătite de spanac. Sau gogoşi cu mere. Şi apoi le servim pe toate odată”. anunţă Kate.
Pe o masă alăturată, a etalat dulciuri. “Iar astea sunt pentru banchet”, spune ea. Întreb de ingrediente şi îmi spune că ele conţin în principal zahăr. “Orice conţine zahăr. Deci, sunt migdale şi zahăr cu ouă, albuşuri de ou, şi aici fac marţipan. Odată ce ai făcut marţipanul, îl poţi transforma într-o pastă şi îl poţi modela în orice formă, deşi soarele îmi topeşte pisica (arată o figurină în formă de pisică, n.r.), doi şoareci, numiţi Romeo şi Julieta.
Zahărul era mai scump în perioada Tudor în Anglia.
“Ceea ce nu puteam obţine erau lucrurile din Lumea Nouă, adică din America. Aşadar, deşi aveam curcani care proveneau din America şi ştim de existenţa cartofului, nu îl mâncăm.
“Nu aveam cartofi, ciocolată, puţină cafea, dar nici ceai. Aşa că nimic din toate astea nu a ajuns la noi în secolul XVI. Deci nu avem aşa ceva. Dar mâncăm în continuare dulciuri şi feluri sărate împreună şi le condimentăm cu siguranţă puternic pentru a arăta cât de bogaţi suntem.
Cafeaua a fost adusă din Imperiul Otoman în jurul anului 1520, dar nu ajunge în Marea Britanie.
Mâncare preferată a lui Shakespeare?
“Oh, nu putem şti. Din păcate, spre deosebire de Samuel Peat, care a scris mai târziu în secolul respectiv despre mâncărurile care îi plăceau, noi nu avem nicio idee despre ce îi plăcea lui Shakespeare în mod special. Probabil îi plăcea pâinea, pentru că tuturor le plăcea pâinea. Probabil îi plăcea berea. Ar fi mâncat carne. Şi napi. Ar fi avut zahăr, dar doar când piesele lui îi aduceau bani buni putea să mănânce marţipan. Da. Când se chinuia, nu avea atât de mult, pentru că era foarte scump”, spune Kate.
Ea spune că se simte minunat la festival. “Şi e foarte interesant. Ăsta este primul meu an când vin aici. Mi-a plăcut foarte mult. E cu adevărat minunat. E foarte cald. Dar am avut şi nişte furtuni grozave, ceea ce a fost minunat. Singurul lucru pe care mi-l doresc este să fim puţin mai aproape de centru, ca să putem merge să vedem ceva mai mult”.
Eva, pantofăreasa
Breaslele de cizmari, în secolele XV-XVII erau formate în mare parte din bărbaţi, iar admiterea femeilor era restricţionată.
“Femeile erau supuse unor restricţii foarte, foarte severe. Totuşi, din ceea ce reiese din surse, ştim că femeile se ocupau cu o meserie. Pentru că este un lucru important de avut”, îmi povesteşte Eve, în timp ce coase o piele bej, fină, din care face o jachetă.
Dacă soţul se îmbolnăvea şi murea, femeile erau nevoite să-i continue munca, să aibă o sursă de venit.
Legat de modul în care “trăieşte” şi rezistă pielea, Eva spune: “Culoarea se va schimba treptat în timp. Asta este ceea ce e atât de frumos la piele: îmbătrâneşte într-un mod cu adevărat frumos. Şi dacă ai grijă de ea, va rezista zeci de ani, dar va căpăta acea patină frumoasă. Da, şi mirosul e plăcut. Eu nu mai simt mirosul, dar oamenii spun mereu asta”.
În epoca lui Shakespeare, pielea… toate materialele erau scumpe. Existau diferite calităţi ale pielii. Cele mai scumpe erau importate mai ales din Spania şi Italia, renumite pentru calitatea lor.
Pantofii medievali aveau vârful destul de ascuţit, iar pe vremea lui Shakespeare nu erau nici pe departe atât de ascuţiţi, aveau vârful ceva mai rotunjit, aflu de la Eva. Bărbaţii şi femeile purtau aceeaşi încălţăminte. “Nu existau diferenţe între ei, în afară de mărime. Aşadar, o femeie le-ar purta sau poate un bărbat cu picioare mici. Se mulează bine pe picior”, explică Eva.
Pe masa ei sunt înşirate câteva perechi de pantofi. “Pantofii ăştia verzi sunt o pereche destul de elegantă. Nu sunt încă gata. Trebuie să le pun talpa. Cine îi poartă? I-ar fi purtat cineva foarte bogat. Sunt prea frumoşi ca să fie purtaţi de o persoană obişnuită. Aşadar, ar fi fost o adevărată demonstraţie a bogăţiei mele. Oamenii obişnuiţi ar fi purtat mai degrabă pantofi ca cei maro, simpli. Un pic mai rezistenţi, mai potriviţi pentru munca la camp”, explică Eva, care este a doua oară la Craiova, în festival.
“Am venit acum doi ani şi m-am distrat de minune. Data trecută am stat în bucătărie şi am gătit, iar de data asta confecţionez încălţăminte. Da, m-am distrat de minune data trecută, de aceea am ţinut neapărat să revin”, mărturiseşte ea.
Mally, ţesătoarea
Pe Mally am surprins-o în timp ce ţesea o panglică de mătase, în două culori. “Sunt o femeie a mătăsii. Aşadar, aproape tot ce creez este confecţionat din mătase”, se explică ea.
“Femeile din epoca lui Shakespeare şi cu câteva sute de ani înainte se ocupau cu comerţul cu mătase. Era meseria lor. Era treaba lor. Nu era treaba bărbaţilor. Este, fără îndoială, treaba femeilor. Dar ceea ce fac eu aici, majoritatea lucrurilor pe care le realizez aici sunt ţesute. Aşadar, nu tricotat, nu noduri, ci ţesut. Aşadar, acesta este ţesutul pe tabletă. Şi vikingii făceau aşa”, spune încrezătoare.
Îmi explică faptul că a greşit poziţia, că ar fi trebuit să înceapă din partea opusă, “m-am aşezat pe dos, aşa că azi m-am încurcat în mod spectaculos. Asta înseamnă ţesut. Ce am făcut aici? Oh, e oribil! Când vikingii o făceau, aveau o mulţime de culori. Puteau să ţeasă imagini cu capete de dragoni şi vulturi şi tot felul de lucruri de genul ăsta. Şi, totul ţine de modul în care aranjezi culorile, şi de felul în care le roteşti; eu le rotesc pe toate în acelaşi timp, dar ai putea să le roteşti doar pe unele, iar pe celelalte nu; să le roteşti pe unele înainte, pe altele înapoi, iar prin combinarea acestor mişcări se obţin modele uimitoare”.
“Ne aflăm în secolul al XVI-lea, epoca lui William Shakespeare. Stilul este foarte plictisitor”, se plânge ea. “Stilul era, în mare parte, foarte simplu. Poate cu o margine de altă culoare, dar foarte simplu. Apoi, odată cu Shakespeare, se trece în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi încep să introducă litere. Aşadar, modelele ţesute pot fi versete biblice sau, uneori, veţi vedea poate numele soţului şi al soţiei, data nunţii şi o mică rugăciune sau o binecuvântare, toate integrate din nou în ţesătură. Aceasta este o ţesătură cu plăcuţe şi este destul de groasă. Datorită plăcuţelor, am două fire deasupra şi două dedesubt la fiecare trecere”.
Ce împodobeau aceste modele?
Putea fi ornamente, cusute pe marginea pantalonilor. În cazul majorităţii hainelor, multe dintre părţi erau legate între ele. Eu sunt legată aici, sunt legată aici, pe ambele părţi (arată rochia ei, n.r.). Dar şi hainele bărbaţilor erau legate între ele. Băiatul de acolo (şi arată către fierarul Will, n.r.) nu poartă cămaşă, dar haina pe care o are legături. Foarte important. Multe dintre modele erau decorative, altele serveau la îmbinări.
Mătasea provenea de obicei din Italia sau Spania în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Înainte de secolul al XV-lea, cu siguranţă, provenea doar din China.
“Şi nu aveai voie să scoţi viermi de mătase vii din China. Nu voiau ca nimeni să afle secretul mătăsii. Dar când a venit din China, a ajuns mai întâi în Italia şi apoi în Spania”, povesteşte Mally.
Scoate din săculeţi albi nişte coconi. “Aşa arată coconii de mătase. Da. Am unul aici care a fost tăiat şi poţi vedea că nu mai e chiar o omidă, e o molie, nu un fluture. E pe jumătate transformat. Din puful de pe cocon rezultă o bucată lungă, lungă, de cel puţin un kilometru. Deci, dacă pui 60 de gogoşi într-un bol cu apă foarte fierbinte, aceştia se transformă în adeziv, adezivul se va dizolva şi scoatem fire lungi. Şase coconi înseamnă şase fire de mătase”, explică Mally.
Cât erau de scumpe hainele din mătase? “Un costum întreg din mătase era foarte scump. Dar negustorii ambulanţi vindeau săracilor bucăţi mici pe care le-ai fi putut oferi cadou iubitei, fetei, prietenului. Aşa că toţi îşi puteau permite. Toată lumea aspira să aibă mai mult şi să arate mai elegant”.
Hainele oamenilor, sursă de informaţie în secolele XV şi XVI
Astfel, oamenii puteau fi “citiţi” după haine. “Dacă ne gândim la zilele noastre, o pereche de blugi poate fi de la un designer sau poate fi cumpărată de la Lidl. Dar, la prima vedere, sunt doar nişte blugi. Însă în secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, hainele oamenilor erau o sursă de informaţii. Şi asta ţinea de culori. Albastrul, roşul şi galbenul erau vopseluri ieftine. Aşadar, erau cele mai ieftine culori pentru haine. Erau toate vopseluri vegetale. Iar plantele din care se extrăgea culoarea erau uşor de cultivat. Albastrul provenea de la o plantă numită woad (Isatis tinctoria); roşul cărămiziu-portocaliu provenea de la o plantă numită roibă, iar galbenul provenea de la o plantă numită weld, care creşte ca o buruiană şi era foarte ieftină; aşa că, din asta se poate deduce, printre altele, şi modul în care este finisată o ţesătură”, subliniază Mally.
Modul în care era finisată o haină îi arăta valoarea: cât de mult era decorată, ce fel de nasturi avea (aceştia sunt nasturi din cositor, metalici, care se realizează foarte repede în comparaţie cu un nasture din mătase înfăşurat manual, şi care durează ore întregi să fie realizaţi, probabil o oră, pentru a face unul), aşa că, se uitau la cineva şi ştiau dacă trebuie să facă o reverenţă sau dacă tu trebuia să faci o reverenţă. Totul se reducea la mici detalii, chiar şi dacă erai suficient de bogat încât să-ţi permiţi multă mătase.
Hainele lui Shakespeare erau cusute cu astfel de fir de mătase? Nu ştim. Dar…
“Într-unul dintre testamentele sale se poate citi că William Shakespeare a lăsat moştenire, la moarte, cam 40 de cămăşi, cămăşi de in. Ceea ce este un număr ridicol de cămăşi”, aminteşte ea.
Shakespeare nu era sărac
“William Shakespeare nu era sărac iar familia lui nu era tocmai strălucită. Tatăl său a fost acuzat de evaziune fiscală, cred, sau ceva de genul ăsta. Dar nu, nu erau săraci. Tatăl sau bunicul său, de fapt, aveau blazon. Se pare că era un om de afaceri destul de important în Stratford. Evident, William Shakespeare scria piese pentru curte şi beneficia de sprijinul oamenilor Lordului Chamberlain şi altele asemenea, dar oare cât de mult îi păsa lui personal de ceea ce purta mai exact nu ştim. A fost pictat mereu îmbrăcat în negru. Probabil că există undeva liste cu hainele lui, iar negrul era o culoare foarte scumpă. Necesita mult timp şi materiale scumpe pentru a obţine o vopsea neagră de calitate. Asta înseamnă, de fapt, că avea bani suficienţi să-şi permită un costum complet negru. Şi, uneori, unele dintre aceste detalii sunt menţionate în piesele sale. La fel cum sunt menţionate mâncarea sau plantele”, spune britanica.
“Întotdeauna există un mic indiciu care le permitea spectatorilor să înţeleagă imediat ce înseamnă, în timp ce astăzi trebuie să ne întrebăm de ce este important; dar era o scurtătură foarte bună, o modalitate foarte rapidă de a le arăta oamenilor cum era o persoană, iar ei ar fi înţeles-o mult mai repede şi mai bine decât noi”, afirmă ea.
Spune că se simte bine la Craiova. “Este minunat la festival. E ceva neobişnuit. Nu am mai participat la un festival ca ăsta până acum. De obicei lucrez în conace, castele, şi locuri de genul ăsta. Mă distrez. Întreabă-mă din nou miercuri şi nu voi dori decât o mică baltă pe podea, s-a referit Mally la căldura de amiază. “E cam cald. Şi în Anglia e cald în momentul ăsta, aşa că nu am scăpat de nimic”, râde.
