Dosarul în care sunt vizaţi Viorel-Teodor Paşca, membrii familiei sale şi colaboratoarea Păcală Delia Mioara a devenit unul dintre cele mai tensionate cazuri recente de criminalitate organizată. Cazul aduce în prim-plan nu doar acuzaţii grave, ci şi o confruntare profundă între două interpretări opuse ale legalităţii şi responsabilităţii sociale. DIICOT vorbeşte despre exploatarea unor persoane vulnerabile şi despre un mecanism financiar construit în jurul lor, în timp ce apărarea susţine că vorbim despre oameni abandonaţi de sistem şi despre o structură care a funcţionat, ani la rând, ca „plasă de siguranţă” pentru cazuri pe care statul nu le-a putut prelua.
DIICOT: Mecanism de exploatare
Potrivit propunerii de arestare, DIICOT susţine că, începând cu anul 2020, familia Paşca şi persoanele apropiate ar fi constituit un grup infracţional organizat coordonat de Viorel-Teodor Paşca, cu scopul obţinerii de foloase patrimoniale din exploatarea unor persoane aflate în stare de vulnerabilitate extremă. Procurorii arată că membrii grupului ar fi recrutat, primit şi adăpostit sute de persoane cu dizabilităţi psihice, pe care le-ar fi menţinut într-o stare de dependenţă şi aservire, fără a le asigura condiţiile minime pentru protecţia sănătăţii, demnităţii şi integrităţii lor fizice şi psihice.
În susţinerea acuzaţiilor, DIICOT invocă lipsa autorizării centrelor din Dumbrava, Inceşti, Tinca şi Bicăcel, susţinând că acestea funcţionau fără drept ca spaţii de îngrijire sau tip azil. Parchetul mai arată că persoanelor internate li se luau banii, pensiile şi cardurile, li se restrângea accesul la telefoane şi la legătura cu rudele, iar cei care nu respectau regulile interne puteau fi mutaţi fără acord în alte locaţii. Tot DIICOT susţine că o parte dintre victime ar fi fost lipsite de supraveghere adecvată noaptea, iar tratamentele medicale ar fi fost administrate discontinuu sau de personal necalificat.
În privinţa laturii financiare, procurorii indică sume foarte mari încasate prin conturile personale şi ale asociaţiei, inclusiv donaţii, sponsorizări, pensii şi ajutoare de înmormântare. În logica acuzării, aceste venituri ar confirma că activitatea nu era una pur caritabilă, ci una orientată spre valorificarea economică a persoanelor vulnerabile.
Apărarea: Statul a eşuat
Apărarea construieşte un tablou total opus, în care familia Paşca apare ca un substitut informal al statului, nu ca o structură criminală. Avocatul apărării susţine că centrele au fost “ultima soluţie” pentru persoane abandonate de sistem, iar mulţi beneficiari ar fi ajuns acolo prin intervenţia spitalelor, a ambulanţei sau a poliţiei, fără ca alte instituţii să le poată oferi alternative reale. În această viziune, nu ar fi vorba despre recrutare în sens infracţional, ci despre preluarea unor cazuri pe care statul nu le putea gestiona.
În privinţa restricţiilor invocate de DIICOT, apărarea le explică prin nevoia de siguranţă pentru persoane cu tulburări psihice grave, care s-ar fi putut rătăci ori ar fi fost expuse unor riscuri majore dacă ar fi fost lăsate fără supraveghere. De asemenea, se arată că activitatea era publică, cunoscută de autorităţi de ani de zile, inclusiv prin postări pe Facebook, ceea ce ar contrazice ideea unui grup infracţional disimulat.
Pe fondul acuzaţiilor financiare, apărarea afirmă că banii proveneau din donaţii, pensii şi contribuţii folosite integral pentru întreţinerea beneficiarilor, estimată la aproximativ 2000 de lei lunar per persoană. Viorel Paşca a susţinut că şi-a transferat economiile personale în contul asociaţiei şi că a investit sume importante în infrastructură, case de locuit şi bucătării. În această logică, fondurile nu ar fi fost deturnate, ci reinvestite în funcţionarea centrelor şi în îngrijirea celor găzduiţi.
Poziţiile inculpaţilor
Poziţia lui Viorel-Teodor Paşca reiese din documentul prin care instanţa de judecată a decis să îi cerceteze pe cei şase inculpaţi sub control judiciar. El respinge motivul financiar al acuzaţiei şi afirmă că a acţionat cu intenţia de a ajuta oameni abandonaţi de familie şi de stat.
În ultimul cuvânt, acesta a spus că “nu s-a gândit că lucrurile vor evolua atât de mult” şi că banii nu au fost scopul activităţii sale, ci doar resursă pentru întreţinerea beneficiarilor. Tot el a insistat că a cerut repetat instituţiilor statului să preia cazurile, afirmând: “Dacă ceva nu a fost în regulă, de ce timp de un an n-au venit să ia de acolo?”.
Păcală Delia Mioara a susţinut, tot în faţa instanţei, că nu reprezintă un pericol pentru societate şi că ar trebui cercetată în libertate, alături de familie.
Florica Paşca a declarat că este epuizată psihic şi nu vrea să revină în arest, iar ceilalţi membri ai familiei au avut intervenţii scurte, în care au cerut să ajungă acasă sau să îşi vadă familiile. Din perspectiva apărării, aceste poziţii individuale susţin ideea că nu există o structură infracţională rigidă, ci mai degrabă o familie aflată sub presiune, care se apără de o acuzaţie pe care o consideră nedreaptă.
Rolurile atribuite
DIICOT individualizează roluri distincte pentru fiecare inculpat, prezentându-l pe Viorel-Teodor Paşca drept liderul grupului, iar pe ceilalţi drept sprijinitori, complici sau membri ai structurii. În viziunea acuzării, Florica Paşca ar fi avut atribuţii de coordonare şi administrare, Abel-Timotei Paşca ar fi gestionat formalităţi bancare şi administrative, Viorel-Emanuel Paşca ar fi oferit sprijin în primirea şi exploatarea persoanelor vulnerabile, iar Daniel-Sabin Paşca ar fi aderat la grup şi ar fi gestionat circuitul persoanelor şi resursele financiare. Delia Mioara Păcală este, la rândul ei, prezentată ca parte a mecanismului de sprijin şi disimulare.
Apărarea respinge această structură ca fiind artificială şi excesivă, susţinând că e vorba în realitate despre o familie care s-a implicat, fiecare membru în felul său, în activităţi administrative sau practice. Potrivit apărării, nu există o ierarhie infracţională propriu-zisă, ci o împărţire informală a sarcinilor într-un demers umanitar, chiar dacă imperfect şi fără toate autorizaţiile necesare. Această diferenţă de interpretare este esenţială, pentru că de ea depinde nu doar încadrarea juridică, ci şi imaginea publică a întregului caz.
Miza juridică
Procurorul a cerut arestarea preventivă pentru 30 de zile, invocând gravitatea faptelor, riscul pentru ordinea publică şi amploarea presupusei exploatări. Apărarea a solicitat respingerea propunerii, arătând că nu sunt suficiente probe pentru suspiciunea rezonabilă cerută de lege şi că măsura arestării ar fi disproporţionată, mai ales în condiţiile în care ceilalţi inculpaţi primiseră deja control judiciar.
În faţa argumentelor opuse, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut existenţa unei suspiciuni rezonabile, dar a respins arestarea preventivă şi a preferat controlul judiciar, argumentând că această măsură excepţională nu trebuie folosită cu rol de sancţiune publică sau de exemplaritate. Instanţa a avut în vedere şi contextul social, inclusiv faptul că statul ar fi folosit în practică aceste centre ca soluţie pentru cazuri pe care sistemul public nu le putea prelua. Decizia nu tranşează fondul cauzei, dar arată că judecătorul a văzut dosarul ca pe unul care cere prudenţă juridică, nu reacţie punitivă imediată.
Miza publică
Dincolo de dosar, cazul a devenit o dezbatere despre limitele intervenţiei private în zona socială şi despre eşecul instituţiilor publice de a gestiona persoanele cu dizabilităţi psihice severe. Pentru DIICOT, problema este una de exploatare, lipsă de autorizare şi beneficiu material obţinut din vulnerabilitatea altora. Pentru apărare, aceeaşi realitate este dovada unui sistem statal incapabil să ofere protecţie minimă şi a unei familii care a intervenit acolo unde nimeni altcineva nu a făcut-o. Decizia nu este definitivă. DIICOT a atacat-o urmând ca magistraţii Curţii de Apel Bucureşti să decidă definitiv.
